Maxim s-a întors încet, cu inima bătându-i nebunește în piept.
Nu putea fi… era imposibil.
Pe aleea pietruită care ducea spre marginea falezei, o femeie în rochie albă, cu părul prins într-un coc lejer și cu silueta cunoscută, mergea agale, ținând în brațe o pălărie de paie.
Pășea calm, cu spatele drept, iar vântul îi flutura rochia ușor.
Maxim a simțit cum tot sângele i se scurge din față.
Picioarele i s-au înmuiat.
Era EA.
Aceeași mișcare a umerilor, același mers ușor.
Aceeași prezență.
Femeia pe care o iubise până la ultima suflare.
Femeia pe care o îngropase cu propriile mâini în urmă cu doar șapte luni.
— Nu… nu se poate… — a șoptit el, tremurând.
Egor s-a smuls din mâna lui și a alergat direct spre femeie.
— MAMIIIII! — a strigat, plângând de fericire.
Femeia s-a oprit.
S-a întors încet.
Iar atunci Maxim a simțit cum i se taie răsuflarea.
Avea chipul Elenei.
Soția lui.
Fiecare trăsătură.
Dar în ochii ei… era ceva diferit.
Privirea era rece.
Nepăsătoare.
Femeia s-a uitat la Egor și a făcut un pas înapoi.
— Mă confunzi, micuțule, — a spus calm.
— Eu nu sunt mama ta.
Egor s-a oprit brusc.
O privea cu ochii mari, neînțelegând.
— Ba da… ești mami! — a spus cu voce mică.
— Tu ai vocea ei… și mirosul ei…
Maxim a ajuns din urmă, cu sufletul sfâșiat.
A privit-o.
Mai aproape.
Mult mai aproape.
Și atunci… a văzut.
Femeia nu era Elena.
Era o dublură aproape perfectă, dar nu ea.
Avea trăsături similare, dar nu aceleași riduri fine din jurul ochilor.
Nu acel tremur blând din colțul gurii.
Nu acea lumină pe care Elena o avea în privire.
Dar când femeia l-a privit pe Maxim… s-a clătinat ușor.
— Tu… și eu… — a murmurat ea.
— Asta nu poate fi o simplă coincidență…
Dintr-o dată, și-a dus mâna la gât și a scos un medalion vechi.
L-a deschis și, înăuntru… era o fotografie de demult.
O fotografie cu o fetiță și două gemene.
— M-au adoptat dintr-un orfelinat din Rusia.
Mi-au spus că părinții mei au murit într-un incendiu.
Dar întotdeauna am simțit… că ceva lipsește.
Că mai era cineva.
Maxim a încremenit.
Medalionul semăna perfect cu cel pe care îl purta Elena.
Fotografia…
— Nu… nu e posibil, — a spus încet.
— Tu ești…
Femeia l-a privit cu lacrimi în ochi.
— Eu sunt sora geamănă a soției tale.
Pământul parcă s-a rupt sub picioarele lui Maxim.
Egor nu înțelegea nimic.
Dar o apucase de mână pe femeie și refuza să-i dea drumul.
— Dacă nu ești mama mea… poți totuși să stai cu noi? — a întrebat el.
Femeia a zâmbit trist.
— Poate că… n-am fost mama ta, dar… aș vrea să fiu parte din viața ta.
Așa cum ar fi vrut și ea.
Maxim și-a trecut mâna peste ochi, simțind lacrimile.
Era ca și cum soarta îi dăduse înapoi o parte din Elena.
Și atunci a înțeles: viața continuă, uneori prin căi pe care nu le putem înțelege.
Iar dragostea adevărată… nu dispare.
Doar ia alte forme.
Și vara aceea, care părea perfectă, abia începuse cu adevărat.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
