La înmormântare domnea o liniște apăsătoare.
Sala albă era plină cu rude, apropiați și prieteni care veniseră să își ia rămas bun de la tânăra fată.
Ea a plecat brusc, după câteva zile cu febră mare și stare generală proastă.
Medicii au spus — o inflamație rară a creierului, care a dus la oprirea inimii. Resuscitarea nu a reușit.
În sicriu, fata arăta ca și cum ar dormi: fața ei era liniștită, mâinile erau așezate pe piept.
Mama stătea deasupra fiicei, incapabilă să-și stăpânească lacrimile.
Disperarea a izbucnit într-un țipăt care a străpuns sala, sfâșiind inimile celor prezenți.
— Luați-mă cu ea! — plângea femeia.
— Nu pot trăi fără ea! Îngropați-mă lângă ea! Nu mai vreau să respir acest aer fără fetița mea!
Tatăl a îmbrățișat-o, tremurând de plâns.
Rudele veneau pe rând, o mângâiau, îi ștergeau ochii.
Părea că durerea era atât de puternică încât însăși realitatea era pe punctul să crape sub greutatea ei.
Și dintr-odată…
Mama s-a oprit. Pe fața ei a apărut o expresie ciudată.
S-a aplecat mai aproape de corpul fiicei, a clipit cu ochii strânși… și a văzut asta… 😱😱
A oftat sugrumat:
— Așteptați… pieptul ei… ea… RESPIRĂ!
Panica a cuprins sala.
Cineva a crezut că e doar o joacă a imaginației — un rezultat al oboselii, durerii, unei crize nervoase.
Dar apoi și alții au început să observe o mișcare ușoară, abia sesizabilă. Pieptul fetei se ridica și cobora.
— Ea e vie! — a strigat cineva.
— Doamne, ea e vie!
În timp ce unii stăteau în șoc, necrezându-și ochilor, alții deja sunau la ambulanță.
Medicii au fost aproape doborâți când au sosit. Verificarea — există puls.
Tensiunea arterială este slabă, dar stabilă. Fata a fost dusă imediat la reanimare.
După o zi a venit diagnosticul: somn letargic.
O stare rară în care o persoană pare moartă, dar funcțiile sale vitale continuă să funcționeze în mod încetinit.
Practic — este o stare de somn profund, asemănătoare comei, dar cu șanse de trezire.
Mai târziu s-a aflat că medicul care a examinat fata a greșit — nu a observat pulsul slab.
Temperatura corpului a scăzut aproape la temperatura camerei, respirația era abia perceptibilă.
Ea a fost declarată oficial decedată, a fost semnat certificatul și a început pregătirea pentru înmormântare.
Dacă nu ar fi fost țipătul disperat al mamei, dacă nu ar fi fost acea privire de rămas bun… fata ar fi fost îngropată de vie.
Acum ea este în spital, în stare stabilă, și cu fiecare zi se simte mai bine.
Mama ei nu se desprinde de salon și repetă doar un singur lucru:
— A fost o minune. Și eu am simțit-o… cu inima.
