După 14 minute, eu l-am trecut pe autoîntreținere.
— Mama și-a ales deja faianța, Jenia.
— Nu te supăra, — mi-a spus Serghei pe un ton obișnuit din cameră, în timp ce eu mă luptam pe hol cu fermoarul blocat al cizmei.
— I-am transferat a treisprezecea ta primă, ajunge exact pentru cea cehă.
— Doar nu vei sărăci din asta, nu?
Cursorul de la cizma stângă a trosnit și s-a înfipt în pliul de piele.
Am încremenit în poziția mea absurdă, simțind cum sângele îmi urcă în obraji.
Telefonul a piuit în geantă.
Am scos aparatul.
Pe ecran strălucea notificarea: „Încasare: Primă.
Suma: 34 200 de ruble”.
Și imediat după aceea — mesajul despre retragere.
Până la zero.
Treizeci și patru de mii două sute.
Exact atât valoraseră două săptămâni fără zile libere.
Atât costa paltonul de culoarea nisipului pe care îl ochisem.
Deja mă vedeam în el.
Iar acum — faianță.
Cehă.
Pentru mama lui.
— Jenia, ai rămas blocată acolo? — vocea soțului meu era groasă, leneșă.
— Borșul deja scade, iar tu tot te foiești în ușă.
M-am îndreptat.
Cursorul cizmei a cedat cu un scârțâit jalnic.
Cizmele aveau patru ani.
Fuseseră cizme bune, dar toate au o limită.
Urma de sfeclă de pe farfurie.
Pe aragaz stătea o oală cu borș.
I-am turnat lui Serghei o farfurie.
A intrat ținându-și pantalonii de trening pe șolduri — elasticul era complet lărgit.
S-a așezat la masă, fără să-și desprindă privirea de pe ecranul telefonului.
Acolo iar exploda ceva.
— Serghei, eu mă uitam la paltonul acela de trei luni, — am spus eu, așezându-mă.
— Înțelegi măcar ce ai făcut?
— Pur și simplu ai băgat mâna în portofelul meu.
Serghei ducea lingură după lingură la gură.
— Paltonul e doar o cârpă, Jenia, — a aruncat el, fără să se uite la mine.
— Iar la mama în baie e dezastru.
— S-a desprins totul.
— Ieri a plâns.
— Ca fiu, nu puteam face altfel.
— Tu ești puternică la noi, o să mai câștigi.
— Iar mamei îi trebuie mai mult.
A terminat de mâncat, a împins farfuria pe care rămăsese o urmă de sfeclă și s-a întors înapoi.
Fotoliul a scârțâit.
Din nou a bubuit sunetul unui tun virtual.
Mă uitam la acea urmă roz de pe faianță.
Mă uitam la mânerul crăpat al frigiderului, pe care îl lipisem cu bandă izolatoare cu un an în urmă, pentru că Serghei „nu avusese timp”.
La un moment dat am înțeles: eu însămi îl obișnuisem cu asta.
Fusesem comodă, ca un abonament nelimitat.
Până când abonamentul a rămas fără răbdare.
În trei clicuri.
M-am încuiat în dormitor.
M-am așezat pe marginea patului.
Picioarele mi-au atins linoleumul.
Tăcere.
Am scos telefonul.
În casa asta, eu eram și contabil, și sponsor, și suport tehnic.
Tot pachetul familial de telefonie era legat de cardul meu.
Am deschis contul personal.
Am găsit numărul lui Serghei.
„Doriți să dezlegați numărul de la contul comun?” — a întrebat aplicația.
„Da”, — am răspuns eu.
Primul clic.
Al doilea — confirmare.
Plata automată pentru „jocurile lui cu împușcături”?
Ștergere.
Abonamentul la cinematograful online?
Tot acolo.
Routerul de acasă?
Intrare în setări… schimbare parolă.
Trei clicuri.
Debifare „Pachet comun”.
Apoi confirmarea ștergerii numărului soțului.
Și — „Schimbare parolă punct de acces”.
Smartphone-ul din mână s-a încălzit, confirmând: tranzacția pentru salvarea propriei vieți a fost efectuată cu succes.
Mă simțeam ca un genist.
Tăiam firele prin care, ani la rând, viața mea se scursese.
Soldul este zero, Serghei.
În toate sensurile.
În câmp deschis.
— Jenia! — a strigat el după cinci minute.
— Jenia, auzi?
— Mi-a căzut rețeaua!
— Uită-te la router, poate trebuie repornit?
Nu am răspuns.
Am scos din noptieră catalogul de hârtie.
Cel în care, pe ultima pagină, era paltonul de culoarea nisipului.
— Jenia, mi-a rămas tunul autopropulsat blocat în câmp deschis!
— Acum mă doboară!
— Ce, ai adormit?
Serghei stătea în pragul dormitorului — ciufulit, cu fața roșie.
În mână strângea telefonul, pe care se învârtea rotița de încărcare.
— Ce s-a întâmplat cu internetul? — aproape a mârâit el.
— Eu, apropo, plătesc bani pentru el!
— Nu, Serghei, — mi-am aranjat ochelarii.
Cu degetul mijlociu.
— Pentru el plătesc eu.
— Plăteam.
— Până în acest moment.
El s-a blocat.
Gura i s-a întredeschis.
— Adică?
— Adică direct.
— Am oprit totul.
— Numărul tău este acum pe cont propriu.
— Jocurile tale cu împușcături — la fel.
— Iar Wi-Fi-ul din acest apartament are acum o parolă nouă.
— O știu doar eu.
— Ai înnebunit?
— Eu trebuie să dau un telefon acum!
— Pornește imediat!
— Comunicațiile sunt scumpe în ziua de azi, Serghei.
— Și, cum tu ai hotărât că banii mei sunt comuni, eu am hotărât că confortul tău este în plus.
— Vrei internet?
— Plătește.
— Din banii tăi.
— Din cei pe care îi ai „pentru benzină” sau puși deoparte pentru mama.
Bilanțul nu s-a închis.
Serghei a început să strige.
Despre datorie, despre meschinărie, despre faptul că distrug familia din cauza unor cârpe.
— O urăști pe mama mea? — țipa el.
— Plec chiar mâine!
— La ea!
— Să vedem atunci cum o să cânți singură!
— Du-te, — am spus simplu.
— Pentru mama faianța este deja aleasă, meșterii au fost chemați.
— O să ajuți.
— Și, totodată, o să-i plătești și internetul.
El a tăcut.
A încercat să se apropie și să mă îmbrățișeze.
— Jenia, hai, las-o… M-am aprins.
— Dar, sincer, la mama e dezastru.
— Hai, pornește rețeaua, trebuie să le răspund băieților în chat.
— Îți dau înapoi din salariu, pe cuvânt de onoare.
— Soldul este zero, Serghei.
— Și limita de încredere la fel.
— Mâine mă duc după palton.
— Iar tu află cât costă telefonia.
— Obișnuiește-te.
Stătea în mijlocul coridorului — mare, ridicol în pantalonii lui de trening.
În mâini ținea o bucată inutilă de plastic, care fără plata mea devenise doar o jucărie.
Resursă.
Noaptea aceea a fost liniștită.
Pentru prima dată după mulți ani, nu am mai auzit dincolo de perete bubuitul jocurilor.
Serghei s-a foit jumătate de noapte pe canapea.
Se auzea cum oftează, cum apasă butonul de pornire al calculatorului.
Minunea nu s-a întâmplat.
În lumea digitală totul este cinstit: nu există plată — nu există serviciu.
Dimineața a încercat din nou.
— Jenia… pe card sunt doar trei sute de ruble.
— Nu ajunge pentru tarif.
— Poate tu…
— Întreab-o pe mama, Serghei.
— Îți va spune ea unde să economisești, dacă faianța ei este mai importantă.
Mi-am pus cizmele.
De data aceasta, fermoarul nu s-a blocat.
M-am uitat la el.
— Mă duc după palton.
— Mă întorc târziu.
— Supa e în frigider, o încălzești singur.
Spațiul celor patruzeci de metri.
Am ieșit din bloc.
Aerul era umed, mirosea a zăpadă topită.
Am ajuns la magazin și am probat paltonul.
Îmi venea perfect.
Culoarea era scumpă, calmă — lână de cămilă.
Telefonul a piuit în buzunar.
Un mesaj de pe telefonul soacrei: „Sunt la mama.
Vin târziu”.
Mâine va începe să-mi rupă telefonul.
Va jura și va da vina pe mama lui.
Dar eu deja pusesem bani deoparte pentru cizme noi — cu fermoar care nu se blochează niciodată.
În viața mea nu mai trebuie să se agațe nimic.
În casa asta decid din nou eu.
Și acesta este cel mai bun bilanț pe care l-am închis vreodată.
Dacă povestea v-a atins inima — dați-mi de veste, pentru mine este foarte important să vă simt sprijinul.
