Fata mergea înainte și vorbea neîncetat. În cinci minute, Alexei știa totul.
Știa că îi spusese mamei sale să nu bea apă rece pe căldura aceea, iar mama, din păcate, se îmbolnăvise.
Liza venise la mormântul bunicii, care murise în urmă cu un an.
Bunica și-ar fi certat fiica și atunci ea nu s-ar fi îmbolnăvit.
Liza mergea de un an la școală și visa să absolve cu medalie de aur.
Alexei simți cum inima i se ușura. Cât de sinceri sunt copiii!
Acum înțelese că ar fi fost fericit dacă ar fi avut o soție simplă, iubitoare, și un copil.
Pe cineva care îl aștepta acasă după muncă.
Irina lui fusese ca o păpușă scumpă și nici nu voia să audă de copii.
Spunea că doar o proastă și-ar sacrifica frumusețea pentru un omuleț care urlă.
Fuseseră căsătoriți timp de cinci ani.
Și acum Alexei înțelese – nu avea nici măcar o amintire caldă din acea căsnicie.
Puse găleata în spatele gardului, iar Liza începu cu grijă să ude florile.
Alexei privi monumentul funerar și încremeni.
În fotografie era vecina cu care se înțelesese să aibă grijă de casă.
Mama Katjei. Își întoarse privirea către fată:
— Galina Petrovna a fost bunica ta?
— Da.
O cunoșteați? – întrebă fata.
— De fapt, de ce întreb?
V-am văzut la mormântul bunicii Galja. Mama și cu mine facem mereu curat acolo și aducem flori.
— Tu și mama ta? – întrebă Alexei confuz.
— Da, cu mama.
Ți-am spus că mama nu mă lasă să merg singură la cimitir.
Fata luă găleata, se uită în jur și spuse:
— Gata, trebuie să plec, altfel mama o să se îngrijoreze și o să mă întrebe multe, iar eu nu pot să mint.
— Așteaptă, te duc eu cu mașina, spuse Alexei.
Liza clătină din cap:
— Mama a spus că nu am voie să urc în mașini străine.
Și nu vreau s-o supăr, e bolnavă. Liza își luă rămas-bun repede și fugi.
Alexei se întoarse la mormântul mamei sale. Se așeză și căzu pe gânduri.
„Ciudat… Katja nu locuia de fapt aici, doar o vizita pe mama ei. Acum pare însă că locuiește aici și are o fiică…”
Pe atunci nu știa că Katja avea un copil. Deși – câți ani are Liza oare?
Poate că s-a căsătorit Katja și a avut-o. Cu aceste gânduri, Alexei se ridică.
Înțelese că, cel mai probabil, acum Katja avea grijă de casă și că el, fără să știe, îi plătea ei pentru asta.
Până la urmă – ce importanță avea cui plătea?
Alexei se opri în fața casei. Inima i se strânse. Casa arăta exact ca pe vremuri.
Părea că mama avea să iasă din clipă în clipă pe verandă, să-și șteargă lacrimile cu colțul șorțului și să-l îmbrățișeze.
Alexei stătu mult timp în mașină. Dar mama sa nu ieși.
În cele din urmă, coborî și intră în curte.
Rămase uimit: florile erau plantate, grădina îngrijită, totul era curat și frumos.
Bravo, Katja! Trebuia s-o răsplătească pentru asta.
Și în casă era curat și proaspăt, ca și cum cineva ar fi locuit acolo până de curând și ieșise doar pentru puțin timp.
Alexei se așeză la masă, dar nu putu sta mult.
Trebuia să meargă la vecină să lămurească totul și apoi să se odihnească.
Liza îi deschise ușa.
— Oh, dumneavoastră? — zâmbi ștrengărește și puse degetul pe buze.
— Să nu-i spuneți mamei că ne-am întâlnit la cimitir!
Alexei se prefăcu că-și încuie gura cu o cheie, iar Liza râse veselă.
— Intrați! — se auzi din cameră.
— Mă simt mai bine, dar vă rog să nu vă apropiați prea mult, ca să nu vă molipsiți!
Katja îl privi speriată:
— Tu?
Alexei zâmbi:
— Bună.
Se uită în jur și întrebă:
— Unde e soțul tău?
Întrebarea era inutilă; simțea deja că nu era niciun bărbat acolo – poate nici nu fusese vreodată.
— Alexei… Îmi pare rău că nu ți-am spus de moartea mamei tale.
Cu munca din oraș e greu, așa că am avut eu grijă de casă.
— Îmi pare rău pentru tine, Katja.
Și îți mulțumesc pentru grija ta. Am intrat și am avut impresia că mama plecase doar pentru puțin.
Totul e atât de curat, atât de cald. Cât mai vrei să rămâi?
— Nu mult.
Doar câteva zile.
— Și ce vrei să faci cu casa?
O vinzi?
Alexei ridică din umeri:
— Nu m-am gândit încă la asta. Katja, uite…
Scoase un plic.
— Este pentru tine. Un bonus pentru grija ta față de casă.
Puse o sumă considerabilă de bani pe masă.
— Alexei, ce faci? Nu e nevoie!
— Mulțumesc, domnule Alexei! — zâmbi Liza. — Mama visează de mult la o rochie nouă, iar eu vreau o bicicletă.
Alexei râse:
— Bravo, Liza!
Era ca și el în copilărie: banii nu-l ocoleau. Seara, Alexei începu să se simtă rău.
Se părea că se îmbolnăvise. Avea febră mare.
Știa unde păstra mama lui întotdeauna termometrul, îl găsi, își măsură temperatura și înțelese că trebuie să facă ceva.
Cum nu știa ce medicamente să ia, îi trimise Katjei un SMS: „Ce ar trebui să iau dacă am febră mare?”
Zece minute mai târziu, vecinele erau deja la el.
— Doamne, de ce ai intrat în casă? Acum te-ai îmbolnăvit și tu?
— Eh, dar și tu ești bolnavă. Nu-ți face griji.
— Mă simt mai bine acum.
Katja îi întinse pastilele, iar Liza făcu ceai.
— O să se ardă!
— Cine? Lizuța?
— Nu, eu o să mă ard! Ea știe să facă orice!
Alexei zâmbi. Era ca și cum în capul lui s-ar fi auzit un clic, ca în copilărie.
Gândurile i se limpeziră brusc.
— Katja.
Ea îl privi îngrijorată:
— Ce s-a întâmplat?
— Când s-a născut Liza?
Katja se așeză obosită pe un scaun:
— De ce vrei să știi asta?
— Katja?
Femeia se întoarse spre fiica ei:
— Lizuța, fugi repede la magazin și adu niște lămâi și ceva de băut.
— Bine, mamă.
După ce Liza plecă, Katja începu:
— Alexei, hai să lămurim ceva de la început: Liza nu are nicio legătură cu tine.
Nu vrem nimic de la tine. Avem tot ce ne trebuie. Pur și simplu uită.
— Ce?
Deci e adevărat?
Katja, înțelegi ce spui? De ce nu m-ai sunat?
De ce nu mi-ai spus nimic? Alexei sări în picioare.
— Eu am decis singură să păstrez copilul.
Tu n-aveai nicio legătură cu asta. Niciodată n-am crezut că te vei întoarce.
Și cu atât mai puțin că te-ar interesa. Alexei se așeză din nou:
— Te-am rănit atunci…
Katja ridică din umeri:
— Am trecut peste.
După cum vezi. Alexei tăcea. Era șocat.
Toți acești ani trăise o viață falsă, iar viața adevărată era aici, acasă, în fața lui, sub forma Lizei și a Katjei.
Acum, privind-o, înțelese: Ce și-ar mai putea dori?
Nimic. Nu mai avea nevoie de nimic.
— Alexei? — întrebă Katja îngrijorată. — Ce ai de gând să faci?
Te rog, nu-i spune nimic Lizei. Dacă vei pleca și ea te va aștepta, va suferi.
— Nu, Katja, asta nu se va întâmpla.
Cum ai putut crede asta despre mine?
Nici eu nu știu încă exact ce voi face… Noaptea, Alexei visă cu mama lui.
Ea îi zâmbea fericită și spunea că și-a dorit întotdeauna o nepoată ca Liza.
Alexei plecă trei zile mai târziu. Katja stătea la masă și îl asculta.
— Așa deci: rezolv câteva lucruri și mă întorc.
Va dura cam o săptămână, poate puțin mai mult.
Dar mă voi întoarce, și nu doar în vizită. Mă întorc să vă aduc înapoi în viața mea.
Promit că nu-i voi spune nimic Lizei, dacă… dacă între noi nu va merge.
Dar voi ajuta, oricum.
Katja, spune-mi – am o șansă?
— O șansă să fim fericiți, să fim o familie.
Katja ridică din umeri și își șterse o lacrimă:
— Nu știu, Alexei.
Se întoarse abia după trei săptămâni. Nu opri în fața casei sale, ci în fața casei Katjei.
Din portbagaj scoase pungi mari cu cadouri pentru Liza și Katja.
Intra în casă.
— Bună ziua.
Katja cosea ceva. Ridică privirea și zâmbi slab:
— Ai venit?
— Ți-am spus că mă întorc.
Unde e… Din cameră ieși Liza.
— Bună ziua, domnule Alexei.
Katja se ridică în picioare:
— M-am gândit la tot ce ai spus și…
Liza, vreau să-ți prezint tatăl tău. Alexei scăpă pungile din mâini.
— Mulțumesc, — șopti el.
O săptămână mai târziu au plecat împreună.
Ambele case au fost puse la vânzare. Au decis să înceapă o viață nouă – de la zero.
Liza era încă puțin timidă. Uneori îi spunea „Tata”, alteori „Domnule Alexei”.
Dar el râdea, le cuprindea pe amândouă în brațe și știa: Acum totul va fi așa cum ar fi trebuit să fie de la început.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita s-o împarți cu prietenii tăi!
Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
