— Este ceva de mâncare?
Vocea lui Serghei i-a lovit spatele înainte ca ușa să se trântească.
Nadia nu s-a întors.
Stătea la aragaz, privea cum apa începe să fiarbă și aștepta să se spargă primele bule.
Pe masă era o spatulă de lemn cu o crăpătură adâncă — cu o săptămână în urmă, Serghei lovise masa cu pumnul, țintise peretele, dar nimerise lemnul.
Nu soția.
Spatula.
Ratase.
Nu s-a descălțat.
A trecut cu bocancii murdari peste covorașul de pe hol — afară burnița, iar urmele ude s-au întins imediat în firele covorului, ca niște vânătăi.
Nici măcar nu s-a uitat la ea.
S-a uitat în oală și s-a strâmbat.
— Clar.
— Iar nu e nimic gata.
— Supă.
— Încă fierbe.
— La tine totul fierbe mereu.
A plecat în cameră.
Televizorul a început să urle.
Nadia a auzit cum sticla de bere a lovit măsuța de cafea a mamei, cum fotoliul s-a afundat sub greutatea lui.
După aceste sunete se putea prezice seara: mai întâi tăcere, apoi o mică nemulțumire, apoi țipete.
După vreo patruzeci de minute, el a apărut din nou în pragul bucătăriei.
A tras un sertar în tăcere, a trântit ușița, apoi a tras al doilea sertar.
— Unde mi-ai pus cardul?
— L-ai luat singur acum două săptămâni.
— Nu se poate.
— Nu-l am.
— Deci tu l-ai mutat.
— Eu nu-ți mut lucrurile, — Nadia a stins gazul.
— Tu le arunci peste tot, iar eu le caut.
Sertarul s-a închis cu un asemenea zgomot, încât lingurile au sărit.
Serghei a făcut un pas mai aproape.
Mirosul de bere și de geacă udă i-a izbit nasul.
— De ce vorbești așa cu mine?
— Am venit obosit, iar tu mă cicălești.
— Poate că nici nu mai ai nevoie de mine?
Nadia a luat o farfurie.
A pus-o pe masă.
Și a spus ceea ce ani întregi îi stătuse sub limbă:
— Nu am nevoie.
El a încremenit cu gura deschisă — leit un șalău aruncat pe mal.
— Ce?
— Nu mă bucur să te văd.
— Îți aduci prietenii în miez de noapte.
— Urli.
— Mi-ai spart ceașca preferată când am refuzat pentru a treia oară să spăl vasele după musafirii tăi.
Serghei a prins-o de cot, iar degetele i s-au strâns ca niște clești ruginiți.
— Deci sunt o nenorocire?
— Este apartamentul meu, ai înțeles?
— Eu sunt stăpânul, iar fără mine tu nu ești nimic.
— Ia mâna de pe mine.
— Sau ce?
— Chem poliția.
El a izbucnit într-un râs atât de puternic, încât cristalele candelabrului au început să zornăie.
I-a dat drumul, s-a plimbat prin bucătărie, apoi s-a apropiat din nou amenințător.
— Hai.
— Sună.
— O chem eu.
— Să vadă cum mă dai afară din propria mea casă.
— Apartamentul este al meu, — Nadia a scos un dosar din comodă.
— L-am cumpărat cu un an înainte de nuntă.
— Te-ai pregătit? — a smuls el dosarul spre el.
— Scorpie calculată!
A apucat telefonul, a format 112 și a urlat în receptor că soția îl alungă din apartament și a organizat separatism.
Nadia stătea pe taburet, iar picioarele nu o ascultau.
Se uita la spatula crăpată și număra în gând până la zece.
Apoi încă o dată până la zece.
Ajuta.
Polițistul de sector a venit după patruzeci de minute.
Era în vârstă, își scosese chipiul pe scară, avea ochi obosiți și tâmple cărunte.
S-a prezentat și i-a ascultat pe amândoi.
Serghei vorbea repede, se încurca în date și o numea pe soția lui când nebună, când uzurpatoare.
Nadia i-a întins în tăcere certificatul de proprietate și contractul de vânzare-cumpărare din anul 2017.
Polițistul a răsfoit documentele și a verificat ștampilele.
A oftat.
— Chestiunea evacuării se rezolvă în instanță.
— Deocamdată vă recomand să dormiți la rude.
— Femeia are drept de proprietate, iar documentele sunt în regulă.
— Eu am făcut renovarea!
— Am schimbat chiuveta! — a urlat Serghei.
— Iar ea mă dă afară!
— Nu ai chitanțe, — a spus Nadia încet.
— Chiuveta am cumpărat-o împreună.
— Renovarea am plătit-o eu.
Polițistul deja se întorsese spre ieșire.
Și deodată stația radio a trosnit.
A apăsat butonul, a ascultat.
Fața lui obosită a devenit de piatră.
— Cetățene Knyazev, pașaportul dumneavoastră.
— De ce? — Serghei a pălit dintr-odată, de parcă i s-ar fi spălat culoarea de pe față.
— Sunteți dat în urmărire.
— Patruzeci și șapte de amenzi administrative.
— Datorie de patru sute de mii de ruble.
Serghei s-a repezit spre bucătărie, agitându-se haotic.
— E o greșeală!
— Nadia, spune-le!
— Doar am plătit!
— Am văzut cum ascundeai chitanțele în birou, — a răspuns ea calm.
— Le-am găsit și nu le-am aruncat.
— Știai și ai tăcut?!
— Tu ai spus că sunt o scorpie.
— Iată, confirm.
— Copii nu avem, deci pensie alimentară nu ți se va cere.
— Dar ai patruzeci și șapte de amenzi.
— Ai condus repede și ai plătit încet.
— Până ai ajuns unde ai ajuns.
Serghei s-a repezit spre ea.
Polițistul l-a interceptat profesionist, aproape leneș.
Cătușele au făcut clic.
Serghei a amuțit pentru o secundă și imediat a trecut la o șoaptă dulce, grețoasă:
— Nădiuța, plătește pentru mine.
— Tu ai economii.
— O să muncesc, o să-ți dau înapoi.
— Doar suntem familie!
— Familie, — Nadia a zâmbit amar.
— Acum jumătate de oră loveai cu pumnul, îmi răsuceai coatele, îi numeai pe părinții mei paraziți.
— Asta este familie pentru tine?
— Mă schimb!
— Nadia!
Ea a scos încet telefonul și a pornit camera.
Serghei a început să dea din cap.
— Nu filma!
— Oprește!
— De ce?
— O să alergi să te plângi rudelor, iar eu o să am filmarea.
A filmat în tăcere în timp ce polițistul îl ducea pe coridor.
Pașii s-au stins pe scară.
Și țipetele s-au stins.
Nadia s-a lăsat pe vine lângă perete, cu ceafa sprijinită de tapetul rece.
Nu erau lacrimi — înăuntru era ca și cum cineva închisese robinetul.
În hol rămăseseră doar urmele murdare de pe covor și liniștea.
Prima liniște adevărată din ultimii cinci ani.
După o oră a venit vecina Vera.
Fără să bată, cu un termos și o ciocolată.
— A auzit tot blocul.
— Cum ești?
— Bine, — Nadia a sorbit ceai și și-a ars buzele.
— Chiar foarte bine.
— Ce poate fi bine aici?
— Necazul locuia cu mine, tanti Vera.
— Acum l-au dus să-l înregistreze oficial.
Vera a clătinat din cap și a arătat spre dosarul cu documente.
— Ești curajoasă.
— Doar am fiert supă și am obosit, — Nadia a ridicat din umeri.
— Am depus deja cererea de divorț.
— Acum două săptămâni.
— El nu știa.
Vera a tăcut mult timp, apoi a împins ciocolata spre ea.
— Mănâncă.
— Dulcele ajută.
Nadia a rupt un pătrățel și l-a pus pe limbă.
Amar.
Exact cum trebuia.
Apoi a spălat vasele, pentru prima dată fără țipete din cameră.
Apa curgea, farfuriile se loveau ușor, la vecini se auzea muzică — o melodie simplă, fără amenințare.
Și-a pus halatul vechi, cu petic pe buzunar, și s-a așezat în fotoliu.
Serghei spunea mereu că era al lui.
Acum fotoliul era doar o piesă de mobilier.
A doua zi, a scos din birou teancul de chitanțe și le-a rupt în bucățele mici.
Fără teatru, fără furie — pur și simplu hârtia nu mai avea importanță.
În plan rămăseseră trei lucruri: să schimbe încuietorile, să smulgă de pe ușă abțibildul lui cu „Cel mai bun șofer” și să cumpere o spatulă nouă pentru supă.
Fără crăpături.
Fără istorie.
