– Nici măcar nu mai poţi merge! – spuse bărbatul batjocoritor, privind-o de sus, cu acel zâmbet ironic pe buze.
– Ce rost mai are să stai aici? Nu vezi că viaţa ta s-a terminat? Eu… am o viaţă nouă acum.
În sfârşit ceva real!
Elena tăcu.
Îi privi.
Pe amândoi.
El – tulburat, transpirat, cu gulerul cămăşii strâmb.
Ea – tânăra femeie, bine îmbrăcată, dar rece ca o uşă de spital.
– Şi… de ce ai venit? – întrebă Elena în cele din urmă, cu un ton neutru.
– Păi, m-am gândit să ţi-o spun personal, înainte să afli de la altcineva.
Ne mutăm.
În apartamentul nostru.
Apartamentul tău.
De fapt era al nostru, dar… pentru că tu nu mai poţi… – se opri şi făcu un gest vag către picioarele ei.
Elena întinse mâna spre măsuţa mică şi luă un dosar subţire pe care îl pregătise de ceva vreme.
– Iată.
– Îi întinse dosarul liniştit.
– Totul e aici.
Testamentul.
Transferul de proprietate.
Aveţi nevoie de un loc să începeţi de la capăt.
Eu… am terminat.
– Ce? Ne laşi casa? – întrebă el, aproape confuz.
– Pur şi simplu aşa? – adăugă amanta, fără să se apropie.
– Da, casa vă aparţine.
Am alte treburi de făcut.
Bărbatul râse scurt, cu aroganţă:
– Alte treburi? Tu? Nici măcar nu mai poţi merge!
Elena închise ochii pentru o clipă.
Apoi îi redeschise.
Privirea ei era limpede, dură, dar nu mânioasă.
Doar… hotărâtă.
Încet se ridică din fotoliu şi dădu pătura la o parte.
Cu mişcări controlate aşeză în faţa ei un baston pliabil şi porni să meargă.
Un pas.
Apoi încă unul.
Bărbatul îşi măriră ochii, amanta rămase cu gura căscată.
– Am avut un accident, nu o condamnare pe viaţă, – spuse ea calmă.
– Dar acum nu mai contează.
– Cum… adică? – bâiguia el.
– Dar medicii… ai zis…
– Aşa ai înţeles tu.
Aveam nevoie de timp.
Linişte.
Distanţă de tine.
Ştii ceva? Mi-ai oferit exact ce aveam nevoie – fără să-ţi dai seama.
Ea se îndreptă spre uşă şi se întoarse înainte să părăsească camera, încă o dată.
Vocea ei era clară şi tare:
– Mi-ai luat casa mea.
Eu ţi-am luat libertatea ta.
– Ce-ai spus?! – întrebă amanta panicată.
– Ce vrei să spui cu asta? – întrebă şi el, dar vocea îi tremura deja.
Elena zâmbi uşor.
– Dosarul? Citeşte-l bine.
În special ultima pagină.
Ultimul paragraf.
Şi ieşi din cameră.
Paşii ei erau înceti, dar siguri.
În urma ei, liniştea explodă în minţile lor.
Bărbatul deschise dosarul, răsfoi cu mâna tremurândă paginile.
Când ajunse la final, faţa îi deveni palidă.
Gura i se strânse, dar niciun cuvânt nu ieşi.
În ultimul paragraf scria:
„Conform prevederilor anexate, transferul proprietăţii se realizează doar cu condiţia ca titularului înregistrat să îi fie atribuită custodia exclusivă a copilului minor rezultat din relaţia extraconjugală.”
Ridică privirea spre amanta sa.
– Tu… nu ai spus nimic despre vreun copil.
– Pentru că… – înghiţi în sec – …nu este al tău.
Se auzi un singur sunet: bastonul Elenei lovind liniştit podeaua.
