Boris o urmărea pe Carina prin oraș, păstrând o distanță suficientă pentru a nu fi observat, dar destul de aproape încât să nu o piardă din ochi.
Ea traversă parcul central, se opri pentru scurt timp la o florărie unde cumpără un buchet de crini albi, apoi urcă într-un autobuz spre periferia orașului.
Boris urcă și el și se așeză câteva rânduri mai în spate.
Mintea lui refuza să creadă în coincidențe. Verigheta Ninei, care dispăruse din cutia cu bijuterii… cum ajunsese la această femeie?
Autobuzul opri într-un cartier liniștit, cu case modeste dar îngrijite.
Carina coborî și se îndreptă spre o clădire cu două etaje, vopsită în albastru deschis.
Boris o urmă, simțind cum un nod dureros de tensiune i se formă în stomac.
Ea urcă scările și deschise ușa fără să sune – ca și cum ar fi fost propria ei casă.
Boris așteptă un moment, apoi se apropie.
Casa avea ferestre mari, iar perdelele subțiri permiteau să se întrezărească interiorul.
Se lipi de peretele exterior și încercă să privească înăuntru fără să fie văzut.
În cameră, Carina oferise buchetul unui bărbat înalt, cu părul grizonat.
Acesta o sărută pe frunte și îi zâmbi cu afecțiune.
Boris simți cum inima i se strânge. Ceva în gesturile lor, în familiaritatea dintre ei, îi stârni o neliniște profundă.
Dintr-o dată, o siluetă mai mică apăru în cameră. Boris înghiți în sec.
Era o fetiță de aproximativ șase sau șapte ani, cu păr blond și ochi mari.
Copila se aruncă în brațele Carinei, care o ridică și o învârti prin aer râzând.
Boris simți cum i se înmoaie genunchii.
Fetița semăna uimitor de mult cu Nina când era copil – aceeași formă a ochilor, același nas mic și delicat.
Imagini din albumele de familie ale soției sale îi apăreau cu o claritate dureroasă în fața ochilor.
„Nu se poate…”, șopti el pentru sine.
În acel moment, un alt bărbat intră în cameră.
Era mai tânăr, probabil de vârsta Carinei, și avea ceva familiar care îl făcu pe Boris să tremure.
Bărbatul o îmbrățișă pe Carina și apoi luă fetița în brațe.
Cei trei adulți păreau să discute ceva important, iar atmosfera din cameră deveni brusc serioasă.
Boris se aplecă și mai mult, încercând să audă ceva.
În acel moment, piciorul lui lovi o găleată metalică aflată lângă ușă, care căzu cu zgomot puternic.
Se înțepeni. Conversația dinăuntru se opri instantaneu.
Ușa se deschise, iar bărbatul mai tânăr ieși în prag, privindu-se în jur.
— Cine e acolo? strigă el.
Boris rămase nemișcat, ascuns în umbră. Bărbatul făcu câțiva pași în curte, iar lumina de pe verandă îi lumină fața.
Și atunci Boris avu impresia că timpul se oprise.
Acea față – era o versiune mai tânără a propriei sale fețe.
Aceiași ochi căprui, aceeași linie a maxilarului, aceeași cută de îngrijorare între sprâncene.
Era ca și cum ar fi privit într-o oglindă care îi arăta trecutul.
— Victor? șopti el, ieșind involuntar din ascunzătoare.
Bărbatul se întoarse brusc, ochii i se măriră de spaimă.
— Cum… cine sunteți? întrebă, făcând un pas înapoi.
— Boris Gligovici. Eu sunt… medicul Carinei.
Victor deveni vizibil palid, chiar și în lumina slabă a serii.
— Cum ați ajuns aici? Ce doriți?
Din casă ieși Carina în prag, și când îl văzu pe Boris, scăpă un oftat sugrumat.
— Domnule doctor? Ce faceți aici?
Boris simți cum furia și confuzia îl copleșesc.
— Sunt aici din cauza asta, spuse el, arătând spre mâna ei, pe care strălucea verigheta Ninei.
Vreau să știu cum ai ajuns în posesia inelului soției mele decedate.
Bărbatul mai în vârstă ieși și el în prag, ținând copilul de mână. Când îl văzu pe Boris, încremeni.
— Boris? șopti el cu voce tremurândă. Tu?
Și atunci Boris îl recunoscu. Era Andrei, tatăl Ninei. Bărbatul pe care nu-l mai văzuse de la înmormântarea fiicei sale.
— Ce se întâmplă aici? De ce sunteți toți împreună? Cine este această femeie? Și cine este acest copil?
Carina făcu un pas înainte, iar în ochii ei strălucea o hotărâre nouă.
— Cred că ar trebui să intrați, domnule doctor. Avem multe de discutat.
În living, tensiunea era atât de densă, încât aproape putea fi tăiată cu un cuțit.
Boris stătea pe marginea unui fotoliu, incapabil să se relaxeze cu adevărat.
Carina și Victor stăteau pe canapea, în timp ce Andrei ținea fetița în poală, în fotoliul opus.
— Ce este asta? O conspirație? întrebă Boris, încercând să-și controleze vocea tremurândă. Cine sunteți voi toți?
Carina freca nervos inelul — inelul Ninei.
— Numele meu real este Carina Mălinescu. Sunt sora Ninei.
Boris rămase fără aer.
— Nina nu avea soră. Era copil unic.
Andrei clătină din cap.
— Nu, Boris. Nina avea o soră mai mică, Carina. Dar soția mea a luat-o cu ea când ne-am despărțit.
Fetițele erau atunci foarte mici. Ea a plecat în Moldova, unde s-a recăsătorit. Eu am rămas cu Nina.
Carina continuă:
— Am crescut separate. Eu la Chișinău, Nina aici. Ne-am regăsit abia ca adulte, cu doi ani înainte de… accident.
— Accident? Nina și-a luat viața! strigă Boris, incapabil să-și controleze emoțiile.
Victor interveni, iar tonul vocii sale îi aminti dureros lui Boris de Nina.
— Nu, Boris. Nu s-a sinucis. A fost într-adevăr un accident, dar circumstanțele au fost… complicate.
— Cine ești tu? întrebă Boris, deși în adâncul sufletului său bănuia deja răspunsul.
— Sunt fiul Ninei. Fiul vostru.
Cuvintele au căzut ca un trăsnet. Boris simți cum camera începea să se învârtă.
— Imposibil. Nina nu putea avea copii. Am încercat ani de zile…
— Nu, Boris, interveni Andrei. Medicii ți-au spus că Nina nu poate avea copii pentru că ea i-a rugat să-ți spună asta.
Era deja însărcinată când v-ați căsătorit.
Boris se ridică brusc. Avea nevoie de aer proaspăt.
— De ce mi-ar fi ascuns asta? De ce și-ar fi ascuns propriul copil?
Carina se apropie și îi puse o mână pe braț.
— Pentru că îi era frică. Pentru că de la început i-ai spus clar că nu vrei copii. Că ar trebui să vă concentrați pe carierele voastre.
— Dar de ce nu mi-a spus că era însărcinată? Am fi putut…
— Ți-a spus, Boris, interveni Victor cu amărăciune.
Ți-a spus, și tu ai dus-o la clinică pentru avort. Dar nu a putut să-l ducă până la capăt. M-a păstrat, dar te-a lăsat să crezi că a întrerupt sarcina.
Boris căzu din nou în fotoliu, copleșit de aceste dezvăluiri.
Era adevărat — își amintea conversația.
Nina venise plângând la el și îi spusese că este însărcinată, iar el reacționase conform planului lor de viață — fără copii până ce carierele lor vor fi stabile.
Își amintea cum o dusese la clinică, cum o așteptase în sala de așteptare, și cum ea ieșise apoi palidă, dar aparent ușurată.
— Cine a crescut copilul? Tu, Andrei?
Bătrânul dădu din cap afirmativ.
— Da, împreună cu sora Ninei, Carina, care s-a întors când Victor avea trei ani.
Nina venea când putea, sub pretextul că participa la congrese medicale sau că vizita prieteni. Până când…
Carina continuă:
— Până când a decis că nu mai putea trăi așa. Această viață dublă o distrugea. A decis să-ți spună adevărul despre Victor.
— În ziua accidentului? întrebă Boris, amintindu-și brusc de cearta din acea dimineață, când Nina îi spusese că trebuia să-i vorbească despre ceva important.
— Da, confirmă Victor. Plecase de aici, de la noi. Era hotărâtă să-ți spună totul. Dar pe drum…
Fetița, care până atunci fusese tăcută, se apropie de Boris și îl privi cu acei ochi care semănau atât de mult cu ai Ninei.
— Tu ești bunicul meu? întrebă ea inocent. Tata a spus că bunicul meu e doctor.
Boris simți cum i se umezesc ochii.
— Cum te cheamă, micuțo?
— Nina, răspunse ea mândră. Ca bunica mea, care e în cer.
Carina se apropie și îi puse mâna pe umăr lui Boris.
— Verigheta… Nina mi-a dat-o înainte de accident. Mi-a spus că dacă ți se va întâmpla vreodată ceva rău, să-ți spun adevărul și să-ți înapoiez inelul.
Dar când a murit… n-am putut. Victor tocmai își pierduse mama, era devastat. Am decis să păstrăm secretul. Până…
— Până ai devenit pacienta mea, completă Boris. O coincidență…
— Nu chiar, interveni Andrei. Nina știa că lucrezi în acel spital.
Când Carina a trebuit să fie operată, ne-am gândit că poate e un semn. Era timpul să afli adevărul.
Boris își privi mâinile tremurânde. Șapte ani.
Șapte ani în care crezuse că Nina se sinucisese din cauza depresiei, în timp ce ea, în realitate, ducea o viață dublă pentru a-i proteja copilul de respingerea lui.
Șapte ani în care avusese un fiu — și apoi o nepoată — fără să știe.
— De ce tocmai acum? întrebă el, privind din nou către Carina.
— Pentru că Victor și Alexandra se mută în străinătate.
Pentru că micuța Nina are dreptul să-și cunoască ambii bunici înainte să plece.
Și pentru că poate, după șapte ani, e timpul să ieșim din umbra secretelor Ninei.
Boris se uită la Victor — bărbatul care era fiul său —, la fetița care purta numele soției lui, și la inelul care strălucea pe degetul Carinei.
— Pot să-ți cer ceva? întrebă el încet.
Carina încuviință din cap.
— Aș vrea să primesc înapoi verigheta. Este… tot ce mi-a mai rămas de la ea.
Carina zâmbi trist și scoase inelul de pe deget.
— Nina ar fi vrut să-l recuperezi. Întotdeauna a sperat că într-o zi veți fi o familie.
Când Boris luă inelul în palmă, îi simți greutatea cunoscută.
Dar acum, acea mică piesă de aur nu mai purta doar amintirea Ninei, ci și povestea unei vieți paralele, a unui fiu necunoscut și a unei nepoate care îi purta numele.
— Crezi că ai putea… — începu Victor cu ezitare — face parte din viața noastră? Măcar pentru o vreme, înainte să plecăm?
Boris privi chipul tânărului — un chip atât de asemănător cu al său — și pentru prima dată în șapte ani, simți cum gheața din jurul inimii lui începea să se topească.
— Cred că asta și-ar fi dorit Nina, spuse el încet. Și poate… și eu îmi doresc același lucru.
