Eu sunt normală.
Doar știu că proprietatea personală este proprietate personală.
Știți, eu nu suport scandalurile.
De la țipete îmi crește tensiunea, iar de la isterii feminine mi se încleștează fălcile.
De aceea, când în dimineața aceea am ieșit în parcare, iar în locul noii mele „Lada Granta”, de culoarea „asfalt ud”, se căsca un gol, nu am țipat.
Pur și simplu am stat și m-am uitat la pata de ulei de pe asfalt.
Îmi vuiau urechile, de parcă mă scufundasem brusc în apă.
Cheile erau la soțul meu.
Ieri le luase iar „pentru o jumătate de oră la garaj”, iar seara s-a întors târziu și s-a culcat imediat.
Atunci chiar m-am gândit: omul e obosit, să se odihnească.
Mașina o cumpărasem acum două luni, din banii mei, munciți, rămași după apartamentul mamei.
Nu strânsesem bani pentru prostii, ci pentru libertate.
Să merg la dacea, să duc răsaduri și, pur și simplu, ca la șaizeci de ani să nu mă mai zgâlțâi într-un autobuz înăbușitor cu un sac de cartofi.
L-am sunat pe Serghei.
Adică pe soțul meu.
– Te ascult, a mormăit el somnoros.
– Serghei, unde este mașina mea?
Tăcerea a durat exact atât cât să apuc să număr până la cinci.
– Nadia, uite care e treaba…
– Numai să nu te enervezi.
– I-am dat-o lui Dania pentru câteva zile.
– Are comenzi, s-a angajat curier.
– Băiatul are mai mare nevoie de ea decât noi.
– Tu ajungi cu autobuzul, ce mare lucru?
Așa, pur și simplu.
Nu „am luat-o”, nu „iartă-mă”.
Ci „tu ajungi”.
Dania era fiul lui din prima căsătorie.
Un bărbat zdravăn de douăzeci și cinci de ani, care nu rămânea nicăieri mai mult de o lună.
Cândva îi dădusem o cameră, după ce se întorsese din armată.
După două săptămâni, mi-a dispărut portțigaretul de argint al bunicului.
Dania a spus că îl vede pentru prima dată.
Serghei l-a crezut.
Eu am tăcut.
Iar acum acest „băiat” gonea prin oraș cu mașina mea.
– Serghei, spun eu, iar vocea îmi era calmă, de parcă citeam prognoza meteo.
– Ai o oră ca mașina să fie la locul ei.
– Exact o oră.
– Trebuie să merg la piață după răsaduri.
El a început să țipe.
Că sunt egoistă, că nu-i iubesc fiul, că băiatul trebuie să câștige bani, iar eu „mă sufoc aici cu dacea mea”.
Că lui Dania i s-a promis mașina, iar el, Serghei, își ține cuvântul.
Am închis.
Apoi am deschis vechea cutie de lemn cu un trandafir decolorat pe capac.
Acolo erau actele mașinii, contractul de vânzare-cumpărare, certificatul de moștenire.
Și corespondența mea cu soțul — mesaje păstrate cu grijă, în care îi scrisesem negru pe alb: „Mașina să nu fie dată terților.”
El răspunsese: „Am înțeles, nicio problemă.”
Mințise.
Cel mai urât lucru în această situație nu era nici măcar mașina.
Ci siguranța cu care Serghei dispusese de mine.
Nici măcar nu se îndoise.
Că banii mei sunt banii noștri.
Iar fiul lui este crucea mea.
El deja pusese covorașele mele de cauciuc la spălat.
Deja turnase benzină ieftină și aruncase bonul în torpedo, ca un stăpân.
Nu mă durea.
Mi-era scârbă.
Ca și cum cineva s-ar fi urcat cu picioarele murdare într-un pat curat.
Am mers cu taxiul la secția de poliție.
Am depus plângere.
Nu împotriva unei rude.
Pentru furt de mașină.
Articolul 166, alineatul 1.
Până la cinci ani de închisoare.
Am explicat totul clar: mașina fusese cumpărată din moștenirea de la mama, nu dădusem nicio permisiune, iar dovezi ale interdicției existau.
Polițistul de sector, un băiat tânăr cu ochelari, a recitit plângerea mea de două ori.
– Doamnă, totuși este soțul dumneavoastră.
– Și fiul lui.
– Poate rezolvați în familie?
– Este fiul lui, am răspuns.
– Mașina este a mea.
– Banii pentru ea nu sunt bani comuni, ci moștenire.
– Este proprietatea mea personală.
– Și nu am dat nimănui dreptul să se urce la volan.
– Întrebați vecinii.
– Ei au văzut cum a plecat ieri cu ea.
Băiatul a mormăit ceva și a primit plângerea.
Iar eu am ieșit pe treptele secției, am inspirat aerul prăfuit al orașului și, dintr-odată, m-am simțit vie.
Foarte vie.
Așa cum nu mai fusesem în ultimii zece ani de căsnicie.
Pe Dania l-au oprit la un post al poliției rutiere după o oră și jumătate.
Știam unde să-l caute — lucra mereu în zona celor trei gări, acolo erau cele mai multe comenzi.
M-au sunat, iar eu am confirmat: furt de mașină, voi formula pretenții, să întocmească procesul-verbal.
Telefonul suna fără oprire.
Serghei țipa atât de tare, încât difuzorul hârâia.
„Ce-ai făcut, proasto!”
„Îi distrugi viața băiatului!”
„Cazier!”
„Este fiul meu!”
Îi ascultam țipetele și, în același timp, îmi aminteam cum, cu trei săptămâni înainte, zăceam cu sciatică, iar el nu putuse să mă ducă la policlinică, pentru că „s-a dus la Dania, trebuie mutată o canapea”.
Atunci am mers cu autobuzul.
Am stat cocoșată în stație.
– Serghei, i-am întrerupt isteria.
– Mașina va fi dusă la parcarea cu plată.
– O voi lua doar eu, ca proprietară.
– Și o voi aduce acasă.
– Iar tu, dragul meu om, pregătește banii.
– Îți trimit nota de plată.
– Pentru tot.
El a tăcut.
Pentru prima dată în douăzeci și cinci de ani.
Pur și simplu respira în telefon — respirații răgușite, scurte, de parcă nu-i ajungea aerul.
– Tu n-o să faci asta, a bâlbâit el în cele din urmă.
– Ești soția mea.
– Dar tu când ai dispus de mine ca de soția ta? am răspuns.
– Înseamnă că vom trăi după lege.
– Curat, clar, fără lacrimi „de familie”.
Am recuperat mașina după două zile.
În salon mirosea a tutun ieftin și a șosete murdare ale cuiva.
Am deschis toate geamurile și am aerisit-o mult timp.
Pe bancheta din spate zăcea o sticlă goală de bere.
Am aruncat-o la gunoi fără să spun niciun cuvânt.
Serghei se învârtea pe lângă mine, încercând să-mi prindă privirea.
Încerca să glumească, spunând că „ei bine, amândoi am exagerat, ajunge cu supărarea”.
Eu nu eram supărată.
Am tipărit cu sânge rece un tabel cu calcule și l-am lipit cu un magnet pe frigider.
Chirie.
Amortizare.
Combustibil.
Daune morale.
Să știe prețul „băiatului” lui.
După o săptămână, a plătit prima tranșă.
A pus în tăcere plicul pe masă.
Lui Dania, desigur, i-au angajat avocat.
M-a sunat prima soție a lui Serghei, țipând ca scoasă din minți și amenințând că mă va da în judecată.
Eu îi închideam apelurile.
Apoi avocatul însuși a luat legătura cu mine.
M-a rugat să accept împăcarea părților.
Dania și-a recunoscut vina, prejudiciul a fost acoperit complet, iar un cazier nu i-ar folosi băiatului la nimic.
L-am ascultat și am dat din cap.
În instanță am confirmat: nu am pretenții față de Daniil, prejudiciul a fost acoperit, solicit încetarea dosarului.
Judecătoarea a dat din cap înțelegător.
Probabil și ea are copii adulți și soți cu „idei ciudate”.
Soțul meu știe acum unde sunt cheile mele.
În seif.
Codul nu i l-am spus.
Iar la dacea merg în fiecare weekend.
Singură.
Cu răsaduri, o carte și un termos cu ceai tare.
În salon miroase acum a pajiște și a mentă.
Știți care a fost cea mai mare greșeală a soțului meu?
El a crezut sincer că, dacă o femeie este măritată, înseamnă că nu are proprietate.
Există doar „noi”.
S-a dovedit că există lege.
Și exist eu.
Iar cât timp fiul lui iubit își va căuta un nou loc de muncă, eu îmi voi începe fiecare dimineață cu o ceașcă de cafea și un zâmbet mulțumit.
Nu dați niciodată altora ceea ce ați udat cu propria sudoare.
Chiar dacă este „doar o mașină”.
Pentru că astăzi dați mașina, iar mâine se va dovedi că nici soție nu mai sunteți, ci doar o aplicație comodă cu funcție de plată.
