Ana avea doar 20 de ani, dar purta deja în spate o povară grea de experiențe și amintiri dureroase, pe care prefera să le țină adânc în suflet.
Recent se angajase ca operatoare la o benzinărie — un loc modest, dar unde putea începe o viață pe cont propriu.
Ana a crescut la orfelinat și își amintea cu greu acea perioadă, cu un nod în suflet.
Aproape că nu a avut prieteni: între copii nu era prietenie, ci o competiție crudă, în care fiecare încerca să arate că e mai bun decât ceilalți, iar cei mai slabi erau pur și simplu excluși.
Fata drăguță de la benzinărie a fost concediată — doar pentru că a ajutat cu benzină un bătrân neajutorat cu o mașină veche! Toți râdeau pe ascuns — dar când el s-a întors, nimănui nu i-a mai venit să râdă.
Dar Ana nu a fost mereu orfană.
Până la șase ani, a avut o mamă — o femeie caldă, blândă, cu ochi obosiți, care se străduia să-i ofere fiicei tot ce putea.
După moartea ei, Ana a rămas cu tatăl vitreg — un bărbat bețiv, cu mână grea.
Rar era treaz și se enerva din orice — scârțâitul podelei sau râsul unui copil îl scoteau din sărite.
Atunci își descărca furia pe Ana, o bătea fără milă.
După ce soția lui a murit, a căzut în decădere totală: și-a pierdut serviciul, nu mai avea grijă nici de casă, nici de copil.
Banii abia îi ajungeau pentru o sticlă de băutură, iar să o hrănească pe Ana nici nu-i trecea prin cap.
Fata stătea adesea flămândă, într-o cameră rece, unde vântul intra prin crăpăturile ferestrelor.
Din fericire, vecinii au observat cum o trata bărbatul.
O auzeau plângând prin pereții subțiri, o vedeau palidă, slabă, rătăcind prin curte după ceva de mâncare.
Într-o zi, nu au mai rezistat și au sunat la Protecția Copilului.
Au venit repede, au inspectat apartamentul — era murdar peste tot, cu sticle goale și miros de alcool.
Tatăl vitreg, beat criță, nu era în stare să se apere în vreun fel.
Ana a fost luată chiar în acea zi.
Starea ei — slăbită, cu vânătăi pe corp, părul încâlcit — spunea totul.
Curând a fost dusă la un centru de plasament, iar viața l-a pedepsit singură pe bărbat: a murit într-un incendiu, adormit cu țigara aprinsă în apartamentul dărăpănat pe care chiar el îl distrusese.
Orfelinatul a fost, de fapt, salvarea Anei.
Acolo era cald, primea mâncare de trei ori pe zi, iar educatorii aveau grijă de ordine.
Era mult mai bine decât să trăiască cu tatăl vitreg, unde fiecare zi putea să se termine cu bătaie.
După ce a ieșit din sistem, Ana a primit de la stat o garsonieră mică — veche, cu linoleum uzat, uși care scârțâiau și pereți cu vopsea decojită.
Vecinii, bătrâni și suspicioși, o priveau urât.
Șușoteau că e orfană, tânără, și că sigur o să aducă oameni dubioși în casă.
Ana simțea privirile lor, dar încerca să nu le bage în seamă și își aranja locuința modestă cum putea.
Singura care a ajutat-o a fost Valentina Nicolaevna — educatoarea de la orfelinat.
O femeie cu suflet bun și zâmbet cald, mamă a mulți copii, care îi trata pe toți copiii din centru ca pe ai ei.
Ana, blândă și cuminte, i-a atras atenția imediat, iar între ele s-a legat o prietenie sinceră.
Valentina Nicolaevna a ajutat-o cu actele pentru apartament, i-a dat sfaturi, iar Ana, la rândul ei, a început să o considere o mamă pe care, de fapt, nu a avut-o niciodată cu adevărat.
De doi ani, de când trăia singură, nu uita să o sune și să o viziteze în mica și primitoarea casă de la marginea orașului.
Valentina o primea mereu cu drag, îi servea ceai și plăcinte, iar copiii ei, deja mari, o invitau pe Ana la sărbători — de Anul Nou, de Paște, la zile de naștere — ca să nu se simtă singură.
Să-și găsească un loc de muncă nu a fost deloc ușor…
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
