Când personalul medical a intrat în salon, Alexandru stătea îngrozit lângă Marina, care zăcea inconștientă pe podea.
Doctorul de gardă, un bărbat tânăr cu ochelari cu rame subțiri, s-a așezat rapid în genunchi lângă ea.
— Ce s-a întâmplat? — a întrebat el tăios, verificându-i pulsul.
— A mâncat… o felie de portocală — bâiguia Alexandru, arătând spre fructul pe jumătate consumat de pe noptieră.
— Și brusc s-a prăbușit.
O asistentă mai în vârstă s-a apropiat de coșul cu fructe, examinându-l cu suspiciune.
— De unde aveți aceste portocale, domnule Petrovici? — întrebă ea, privind de la fructe la pacientul palid.
— Mi le-a adus… — începu Alexandru, dar a fost întrerupt de agitația din jurul Marinei.
Echipa medicală acționa rapid, punând-o pe o targă.
Doctorul îi verifica pupilele, iar o altă asistentă pregătea o injecție de urgență.
— Pare a fi o reacție alergică severă — spuse doctorul.
— Sau… — nu și-a terminat fraza, dar privirea lui întunecată spunea totul.
În câteva momente, Marina a fost scoasă din salon, înconjurată de personalul medical, lăsându-l pe Alexandru singur cu temerile și întrebările lui.
Dar nu pentru mult timp.
În mai puțin de o oră, doi ofițeri de poliție au intrat în salon.
Unul era înalt și cu umeri lați, celălalt mai scund, cu o față care părea să fi văzut prea multe.
— Domnule Petrovici — începu ofițerul mai înalt —, sunt inspectorul Radu și acesta este colegul meu, inspectorul Popescu.
Avem câteva întrebări despre incidentul de azi dimineață.
Alexandru a dat din cap, simțindu-i-se gura uscată.
— Asistenta… Marina… e bine? — întrebă el cu voce tremurândă.
Cei doi ofițeri au schimbat o privire rapidă.
— Este stabilă, dar încă inconștientă — răspunse Popescu.
Medicii au confirmat că a fost otrăvită.
Probabil cu cianură.
Alexandru simți cum sângele îi îngheață în vene.
— Otrăvită? Dar cum… de ce?
— Asta încercăm să aflăm — spuse Radu, scoțându-și un carnețel.
— Spuneți-ne despre coșul cu fructe.
Cine vi l-a adus?
Alexandru și-a frecat fruntea, încercând să-și adune gândurile.
— Soția mea, Irina.
A trecut pe aici ieri seară.
— Și nimeni altcineva nu s-a apropiat de coș?
— Nu că aș fi observat, dar… am dormit mult.
Medicamentele, știți…
Radu a notat ceva în carnețel.
— Vom avea nevoie să vorbim cu soția dumneavoastră.
— Desigur — răspunse Alexandru, întinzându-se după telefonul de pe noptieră.
— O voi suna chiar acum.
Dar când Alexandru a format numărul Irinei, a primit direct mesajul robotului telefonic.
A încercat de două ori, cu același rezultat.
— Ciudat — murmură el.
— De obicei răspunde imediat.
Popescu se încruntă.
— Când ați vorbit ultima dată cu ea?
— Aseară, când mi-a adus coșul.
A spus că are o întâlnire de afaceri azi dimineață, dar ar fi trebuit să se fi terminat până acum.
Cei doi inspectori au schimbat priviri din nou, de data asta mai lungi și mai încărcate de sens.
— Domnule Petrovici — spuse Radu încet —, ne-ați putea spune mai multe despre relația cu soția dumneavoastră? Au existat… tensiuni recente?
Alexandru a tăcut un moment, gândindu-se la ultimele luni.
Căsnicia lor fusese tensionată, asta era adevărat.
După diagnosticul său de cancer, Irina părea distantă, mai preocupată de afaceri decât de sănătatea lui.
Și mai erau acele conversații telefonice șoptite, pe care le întrerupea brusc când el intra în cameră.
— Am avut… dificultăți — a admis el în cele din urmă.
— Dar nimic neobișnuit pentru un cuplu căsătorit de douăzeci de ani.
Radu a dat din cap înțelegător.
— Și averea dumneavoastră? Există un testament, presupun?
Alexandru a simțit un fior rece coborându-i pe șira spinării.
Începea să înțeleagă direcția întrebărilor.
— Da — răspunse el.
Irina este principala beneficiară.
Dar asta nu înseamnă…
Vocea i s-a stins când ușa salonului s-a deschis brusc.
În prag era o femeie înaltă, în jur de patruzeci de ani, cu păr negru tuns scurt și ochi verzi pătrunzători.
Era îmbrăcată într-un costum de afaceri impecabil și purta o geantă de designer scumpă.
— Ce se întâmplă aici? — întrebă ea, privindu-l pe Alexandru și pe cei doi polițiști.
— Doamna Petrovici, presupun? — întrebă Radu, ridicându-se.
— Da, sunt Irina Petrovici — răspunse ea intrând în salon.
— Cineva de la spital m-a sunat, spunând că a avut loc un incident.
Alexandru, ești bine? — Vocea ei părea îngrijorată, dar ochii îi rămăseseră reci.
— O asistentă medicală a fost otrăvită — spuse Popescu direct.
— După ce a mâncat o portocală din coșul pe care l-ați adus soțului dumneavoastră.
Irina înlemni.
Pentru o fracțiune de secundă, fața ei perfectă și-a pierdut compunerea, iar ochii i s-au mărit de șoc.
Apoi, la fel de repede, și-a recăpătat calmul.
— E absurd — spuse ea.
— Am cumpărat acele fructe de la magazinul din colț.
Cum ar fi putut fi otrăvite?
— Asta e întrebarea, nu? — remarcă Radu, privind-o atent.
— Ciudat că tocmai portocalele au fost contaminate.
Și mai ciudat că doar o singură portocală, aparent.
Irina și-a strâns buzele într-o linie subțire.
— Ce sugerați, inspectore?
— Deocamdată doar adunăm informații — răspunse el, zâmbind fără căldură.
— Dar va trebui să vă rugăm să ne însoțiți la secție pentru o declarație oficială.
În acel moment, ușa salonului s-a deschis din nou și a intrat un bărbat înalt, cu păr blond cenușiu și costum la fel de impecabil ca al Irinei.
Când toți l-au văzut, întreaga încăpere a înghețat de șoc.
— Victor? — șopti Alexandru, nevenindu-i să-și creadă ochilor.
Victor Dragomir.
Cel mai bun prieten al lui Alexandru.
Partenerul său de afaceri de peste cincisprezece ani.
Nașul lor de cununie.
Și, după expresia vinovată care i-a traversat chipul când privirea lui s-a întâlnit cu a Irinei, mult mai mult decât atât.
— Ce cauți aici? — întrebă Irina, cu vocea ușor sugrumată.
Victor părea la fel de surprins să o vadă.
— Am primit un apel de la spital — spuse el, privindu-l pe Alexandru.
— Au spus că a avut loc un incident grav.
Radu și Popescu urmăreau schimbul cu interes crescând.
— Domnule…? — întrebă Radu.
— Dragomir.
Victor Dragomir — răspunse el întinzând mâna.
— Sunt prieten și partener de afaceri cu Alexandru.
— Și aparent foarte preocupat de starea lui — remarcă Popescu, observând tensiunea din cameră.
Alexandru îi privea pe cei doi, o realizare dureroasă începând să i se formeze în minte.
Piesele începeau să se potrivească: conversațiile șoptite ale Irinei, călătoriile de afaceri inexplicabile ale lui Victor, răceala crescândă a soției sale.
— De cât timp? — întrebă el brusc, cu privirea ațintită asupra lor.
Nici Irina, nici Victor nu răspunseră, dar vinovăția din ochii lor spunea totul.
— De cât timp voi doi…? — vocea lui Alexandru s-a frânt, incapabil să termine întrebarea.
Tensiunea din cameră era palpabilă.
Inspectorii au schimbat priviri semnificative.
— Cred că situația devine din ce în ce mai interesantă — spuse Radu.
— Doamnă Petrovici, domnule Dragomir, va trebui să vă rugăm să ne însoțiți la secție.
Alexandru îi privea neputincios cum cei doi oameni în care avusese cea mai mare încredere erau escortați afară din salon.
Mintea lui încerca să proceseze totul: boala, trădarea, și acum – posibila tentativă de omor.
Dar un gând mai întunecat îi străbătu mintea.
Portocala care a otrăvit-o pe Marina nu fusese destinată ei.
Fusese pentru el.
Și cine ar fi avut un motiv mai puternic să-l vadă mort decât soția sa necredincioasă și cel mai bun prieten care îl trădase?
În timp ce ușa salonului se închidea în urma lor, Alexandru se întoarse spre fereastra care dădea spre parcul spitalului.
Afară era o zi frumoasă de vară, plină de viață și culoare.
Viață pe care el aproape o pierduse.
Și acum, între cancer și trădare, nu știa ce îl durea mai tare.
