Nunta a fost splendidă și frumoasă.
Lucia radia de fericire, iar Radu nu se despărțea nicio clipă de ea.
A ridicat-o în brațe când au ieșit de la Starea Civilă, i-a jurat iubire eternă, a învârtit-o pe ringul de dans la petrecere.
Părinții miresei, deși nu erau încântați de alegerea fiicei lor, nu au protestat cu voce tare.
Radu părea bărbatul perfect: politicos, aranjat, atent.
Flori pentru soacră, prăjituri la cafea, galanterie și un zâmbet cuceritor.
Avea tot ce trebuie.
Dar Carmen, mama Luciei, a simțit ceva ciudat de la bun început.
— Mamă, ce nu-ți place la el? — se mira Lucia.
— E un înger! Uite cum are grijă de mine: îmi deschide ușa, mă ajută cu haina, îmi oferă brațul, îmi ia paltonul.
E perfect!
— Draga mea, ceea ce descrii sunt doar bune maniere.
Dar manierele nu sunt sufletul omului.
Oricine se poate ascunde în spatele lor.
Știi tu cine este el fără această mască de politețe?
— E doar un om, mamă.
Cu defectele lui, bineînțeles, dar cine e perfect?
Carmen a oftat.
Fiica ei era îndrăgostită, și orice discuție era inutilă.
După nuntă, proaspeții căsătoriți au plecat în luna de miere.
Lucia era în culmea fericirii:
— O săptămână împreună! Doar noi doi! Ca într-un basm!
Când s-au instalat în camera de hotel, Radu i-a spus cu amabilitate:
— Iubito, desfa bagajele cât ies eu să iau ceva de ronțăit.
Lucia și-a despachetat geanta fără probleme și, din reflex, i-a desfăcut și lui valiza.
A încremenit.
În bagaj era un adevărat dulap: șapte perechi de lenjerie, tot atâtea pantaloni scurți și șosete, cincisprezece tricouri, mai multe cămăși, două costume și două perechi de pantofi.
De parcă Radu nu plecase într-o vacanță de o săptămână, ci în misiune de luni întregi în buricul Bucureștiului.
Totul era împachetat meticulos de mama lui.
Lucia a zâmbit și a ridicat din umeri, dar încă nu bănuia că asta nu era doar o exagerare maternă, ci primul semn de avertizare.
Până în a patra zi, devenise clar că hainele i se terminau.
Nu din lipsă, ci pentru că Radu, de fiecare dată când se dezbrăca, arunca totul pe jos.
Nu refolosea nimic: pur și simplu lua altceva.
Lucia, la început, i-a atras atenția, apoi l-a rugat, și în cele din urmă a ajuns să strângă ea însăși tricouri, șosete, ambalaje de gumă, pahare de cafea și resturi de fructe.
— Radu, te rog, aruncă ambalajul la coș.
Uite, e la doi pași — încerca ea, calm.
— Lucia, suntem la hotel — i-a răspuns el nepăsător.
— Există cameriste.
Sunt plătite pentru asta.
Iar acasă, mama face totul.
Așa sunt obișnuit.
Cuvinte ca „independență”, „adult responsabil” sau „respect pentru munca altora” nu păreau să existe în vocabularul lui.
Lăsa farfuriile oriunde mânca: pe pervaz, pe canapea, pe jos.
Firimituri, pete, miros de mâncare — nu-l deranjau.
Lucia a încercat să discute, dar la un moment dat și-a pierdut răbdarea.
Când s-au întors acasă, lucrurile s-au agravat.
Obiceiul lui de a arunca hainele și de a lăsa vasele peste tot o scotea din minți.
— Radu, nu avem menajeră.
Dacă tu arunci ceva, eu trebuie să strâng.
Nu sunt servitoarea ta — i-a spus ea într-o seară.
— Ești soția mea.
Stăpâna casei.
Curățenia e datoria ta.
La mine acasă, mama nu s-a plâns niciodată, făcea totul.
Se pare că tu n-ai fost crescută cum trebuie — a răspuns el, fără să-și ridice ochii din televizor.
Lucia nu a mai zis nimic.
Dar a doua zi, cât Radu era la muncă, a adunat toate lucrurile lui, a chemat un curier și le-a trimis la mama lui.
Apoi a încuiat ușa cu cheia de rezervă, pe care doar ea o avea.
În acea seară, când Radu a ajuns și nu a putut intra, Lucia i-a spus calm:
— Lucrurile tale sunt la mama ta.
Du-te la ea.
Eu am nevoie de un soț, nu de un băiețel răsfățat care crede că femeia e servitoarea lui.
A doua zi, a venit soacra ei, Olga.
— Lucia, ce ai făcut? L-ai dat afară pe fiul meu, i-ai trimis lucrurile! Ți-a spart ceva? Te-a jignit? Doar pentru că nu face curat? Ești nebună!
— Olga, fiul dumneavoastră nu doar că nu face curat.
Transformă casa într-o groapă de gunoi.
Nu voi trăi în mizerie și nu-i voi fi mamă care strânge după un adult.
— Asta e generația de feministe! Tu ești soția, e datoria ta să ai grijă de soț și de gospodărie! Întotdeauna a fost treabă de femeie!
— Atunci să locuiască cu dumneavoastră.
Dumneavoastră știți să-i strângeți ambalajele, să-i spălați șosetele și să-i spălați cănile.
Eu nu.
Lucrez și nu am putere să fiu și angajată, și menajeră.
— Vrei să divorțezi? Dar abia v-ați căsătorit!
— Da, voi cere divorțul.
Nu am timp să-l „reeduc” și nu vreau să trăiesc așa.
Olga a trântit ușa.
Dar o săptămână mai târziu, a revenit: plângând, implorând, acuzând.
Lucia nu a răspuns.
Divorțul s-a pronunțat repede și în liniște.
Acum, Olga locuiește din nou cu fiul ei.
Strânge ambalaje.
Poate că începe să înțeleagă: într-o lume în care o femeie nu e servitoare, „băiețelul de aur” n-a devenit niciodată bărbat.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
