Ascultați
Mă împiedic și alunec, brațele mele fluturând neajutorate în aer.
Sunt pregătită pentru impact, închid ochii…
Dar impactul nu vine.
În schimb, simt două brațe puternice care mă prind, stabilizându-mă.
Deschid ochii și mă uit în sus.
Privirea îmi întâlnește doi ochi căprui, adânci.
Bărbatul care m-a salvat de la o căzătură dureroasă are o figură aspră dar demnă, cu un nas pronunțat și sprâncene groase.
Poartă o haină de piele care scârțâie când se mișcă.
„Aveți grijă,” spune el cu o voce profundă.
„Treptele sunt periculoase.
„Mulțumesc,” răspund eu, eliberându-mă stângaci din brațele lui.
„Am așteptat pe cineva, dar se pare că nu va veni.
„Elena?” întreabă el, și inima mea face un salt.
„Da.
Dumneavoastră sunteți Sandu?”
El dă din cap afirmativ.
„Îmi pare rău pentru întârziere.
A apărut o urgență la serviciu.
Mă examinez rapid, aranjându-mi bereta și haina.
Îmi recapăt compostura.
„Nicio problemă.
Doar că aproape am plecat.
„În cazul acesta, am ajuns exact la timp,” spune el cu un zâmbet subtil.
„Ce-ar fi să bem o cafea? Sau poate doriți să mergem la un film? La Patria rulează un film nou.
„O cafea ar fi perfect,” răspund, ascunzându-mi surprinderea față de propria mea disponibilitate.
Ziua 3.
A doua zi am primit un telefon.
Doar atât: „La șase, la aceeași cafenea?” Am spus „da” înainte să mă gândesc.
Ce se întâmpla cu mine? Eu, care analizez fiecare decizie, care nu accept întâlniri fără să știu totul despre persoană…
Cafeneaua.
Muzică discretă.
El ajunsese deja.
Ne-am vorbit despre tot și nimic.
Despre cărți, filme, despre viața în vremuri de cartele.
Nimic personal.
Nu mi-a povestit despre arestări, nu l-am plictisit cu franceza mea.
Îmi place că nu e impresionat de mine.
E calm, sigur pe el, cu un umor subtil.
La plecare, a spus doar: „Mâine?”
Ziua 4.
„Mâine” a însemnat o plimbare prin parc, printre frunzele înghețate.
El mi-a cumpărat un corn cald și l-am mâncat amândoi, în tăcere, pe o bancă.
Apoi, brusc:
„Ar trebui să știi că mama ta și mama mea au pus la cale totul.
Știu,” am râs eu.
„Complotul Floricelor
„Nu te deranjează?
„Nu și da.
E absurd, dar iată-ne aici.
„Și unde suntem, Elena?”
L-am privit atunci, cu adevărat.
Un bărbat de 34 de ani, care a văzut și a trăit mai mult decât mine.
Cu mâini mari, aspre, obișnuite să țină un pistol, dar care m-au prins atât de blând când am căzut.
„Nu știu,” am răspuns sincer.
„Dar sunt curioasă să aflu.
”Ziua 5.
M-a invitat la el acasă.
Un apartament simplu, ordonat, cu cărți – mai multe decât m-aș fi așteptat.
Mama lui nu era acolo.
A gătit pentru mine.
Nimic complicat – o tocană simplă, dar gustoasă.
M-a uimit să văd un polițist atât de descurcăreț în bucătărie.
După masă, a pus un disc.
Muzică clasică – Rahmaninov.
De ce nu ești căsătorit, Sandu?” l-am întrebat, în timp ce stăteam pe canapea, cu pahare de vin în mâini.
„Pentru că nu am întâlnit pe cineva care să accepte ce sunt și ce fac.
„Și ce faci?”
„Văd partea urâtă a vieții.
În fiecare zi.
Iar asta te schimbă.
Multe femei caută un erou, dar eu sunt doar un om care face un serviciu greu.
În acea seară, când m-a dus acasă, m-a sărutat.
Un sărut simplu, fără pretenții.
Dar care mi-a trezit ceva adânc, uitat.
Sună telefonul.
Este Sandu.
Vocea lui e diferită, mai oficială.
„Elena, trebuie să-ți vorbesc.
Pot veni la tine?”
Când sosește, nu mă sărută.
Stă în picioare, rigid, în mijlocul camerei mele.
„Ce s-a întâmplat?” întreb, neliniștită.
„Mă transfer.
La Sibiu.
Plec poimâine.
Simt cum ceva se prăbușește în mine.
Șase zile – atât de puțin, dar suficient pentru a-mi da seama că nu vreau să-l pierd.
„Înțeleg,” spun, deși nu înțeleg nimic.
„Vino cu mine.
„Ce?”
„Căsătorește-te cu mine și vino la Sibiu.
Râd, crezând că e o glumă.
Apoi văd expresia lui serioasă.
„Ne cunoaștem de șase zile, Sandu!”
„Și? Câte zile ți-ar trebui să știi dacă mă vrei sau nu în viața ta?”
„Dar cariera mea, doctoratul…”
„Le poți continua și la Sibiu.
sau eu mă pot întoarce după un an.
Dar vreau să știu dacă merită să mă întorc.
Mă privește, așteptând.
Și deodată, toate analizele, toate planurile mele atent elaborate par atât de irelevante.
„Da,” spun, surprinzându-mă din nou.
„Da la ambele întrebări.
Și așa, la șase zile după ce ne-am întâlnit, am mers la Starea Civilă.
Nu ca să așteptăm pe cineva pe trepte, ci pentru a semna niște acte care ne-au legat destinele.
Floricele noastre au plâns de fericire.
Au trecut treizeci de ani de atunci.
A fost un mariaj de cartelă care a durat o viață.
Am trecut prin transferuri, un doctorat finalizat cu întârziere, doi copii, nenumărate nopți de așteptare când era în misiune.
Iar acum, când soarele lui a apus, îi păstrez amintirea în fiecare gest și cuvânt.
Și mă gândesc adesea la acele șase zile, la complotul celor două mame, la puii distribuiți pe cartelă care ne-au adus împreună.
A fost cea mai bună decizie neanalizată din viața mea.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
