Dar în timpul nopții, l-a văzut apropiindu-se încet de patul ei, și a încremenit când a înțeles ce urma să facă…
În acel moment, el s-a așezat în genunchi lângă patul ei.
Chipul îi era în umbră, dar Nadia simțea că o privea.
Cu o mișcare lentă, băiatul a așezat un mic obiect pe noptieră: un pahar cu apă.
„Bunico”, a șoptit el atât de încet, încât cu greu se putea auzi.
„Știu că nu dormi. Respirația ta s-a schimbat când am intrat.”
Nadia a deschis complet ochii și l-a privit pe Ilie.
În ochii lui nu era nici răutate, nici amenințare — doar o tristețe profundă, amestecată cu recunoștință.
„De ce intri în camera mea noaptea?” l-a întrebat ea, încercând să-și calmeze bătăile inimii.
„Bunica mea…”, a început el cu voce tremurândă,
„…spunea mereu că noaptea este cel mai greu.
Că setea vine când te aștepți mai puțin, și că un pahar cu apă lângă pat e cel mai de preț lucru pentru un om în vârstă.”
O lacrimă i-a alunecat pe obraz, strălucind slab în lumina ce pătrundea prin fereastră.
„Nu am apucat să-i aduc apă în ultima ei noapte.
Nu eram acolo.
Și când am ajuns, era prea târziu.”
Nadia s-a ridicat încet, profund mișcată de gestul băiatului.
A luat paharul, a băut o înghițitură și i-a făcut semn să se așeze pe marginea patului.
„Ilie, cine ești tu cu adevărat? Ce ți s-a întâmplat?”
Băiatul a tăcut câteva clipe, apoi a început să vorbească, ca și cum s-ar fi rupt un dig în el.
„Aveam o familie.
Tatăl meu, mama, bunica și eu.
Trăiam modest, dar fericiți.
Tata lucra într-o fabrică de mobilă, mama era învățătoare la școala din sat.
Apoi, într-o singură noapte, totul s-a năruit.”
Vocea îi tremura, dar continua, privind în gol.
„Un incendiu… Au încercat să salveze vecinii, dar acoperișul s-a prăbușit.
Am pierdut totul într-o clipă.
Casa, părinții mei…
Doar bunica a supraviețuit, pentru că în noaptea aceea era în spital.
Iar eu eram la un prieten.”
Nadia își reținea cu greu lacrimile.
Suferea alături de acest băiat care pierduse totul.
„Bunica m-a crescut singură după aceea.
Am trăit din mica ei pensie.
Și când a murit anul trecut, am rămas singur.
Apartamentul era închiriat, nu era al nostru.
Am încercat să mă descurc singur, am lucrat unde am putut, dar în ultimele luni a devenit din ce în ce mai greu.”
În camera semiluminată, cei doi au rămas câteva clipe în tăcere.
Apoi, spre surprinderea ei, Ilie a continuat:
„Știți, ieri am încercat să fur.
Eram disperat, nu mai mâncasem de două zile.
Dar n-am reușit.
Mâna mea pur și simplu a refuzat să se miște.
Era ca și cum bunica era acolo, uitându-se la mine cu dezaprobare.
Și atunci v-am văzut pe dumneavoastră, la biserică, și…”
Vocea i s-a stins.
Nadia a întins mâna și i-a atins ușor obrazul.
„Și acum? Ce vrei să faci cu viața ta, Ilie?”
„Vreau să termin liceul.
Mai am un an.
Și apoi poate facultatea, dacă aș putea găsi o bursă.
Îmi plac matematica și fizica.
Bunica zicea mereu că am un cap bun.”
Nadia s-a gândit la fiul ei, care ar fi avut acum vârsta lui Ilie.
L-a pierdut într-un accident de mașină, acum zece ani, împreună cu nora ei.
De atunci trăia singură, cu poza lui pe perete și amintirile care o bântuiau.
„Ilie”, spuse ea hotărât,
„nu vreau să rămâi aici doar temporar.
Vreau să rămâi.
Să termini școala, să mergi la facultate.
Casa asta e prea mare pentru o bătrână singură.
Și eu… am nevoie de cineva care să-mi aducă un pahar cu apă noaptea.”
Băiatul o privi neîncrezător, cu ochii plini de lacrimi.
„De ce faceți asta pentru mine? Nici măcar nu mă cunoașteți.”
„Te cunosc destul”, răspunse ea blând.
„Ești un băiat bun, care a trecut prin multe.
Și poate că Dumnezeu ne-a adus împreună pentru că amândoi aveam nevoie de cineva.”
În noaptea aceea, Nadia a dormit mai liniștită decât dormise în ultimii zece ani.
Iar Ilie a vegheat o vreme lângă patul ei, asigurându-se că paharul cu apă e la îndemână.
Dimineața, Nadia s-a trezit cu miros de cafea proaspătă și pâine prăjită.
În bucătărie, Ilie pregătise micul dejun cu ce găsise prin frigider.
„Am vrut să vă mulțumesc”, a spus el timid.
„Pentru tot.”
„Mulțumește-mi având grijă de tine și făcând-o pe bunica ta mândră”, i-a răspuns Nadia zâmbind.
„Acum hai să mâncăm, și după aceea mergem să-ți luăm lucrurile și să vedem ce-ți mai trebuie pentru școală.”
În lunile ce au urmat, casa Nadiei s-a umplut din nou de viață.
Ilie era un elev silitor și, cu sprijinul ei, a reușit să recupereze materiile în care rămăsese în urmă.
Vecinii, care la început îl priveau cu suspiciune, au învățat să-l aprecieze, căci o ajuta pe Nadia la cumpărături, curățenie și toate treburile grele.
Într-o seară de duminică, în timp ce mâncau împreună o prăjitură făcută de Nadia, Ilie a pus un plic pe masă.
„Ce e asta?” întrebă bătrâna și își puse ochelarii.
„Am fost acceptat la Facultatea de Inginerie”, spuse el cu un zâmbet larg.
„Cu bursă completă.”
Nadia a sărit de pe scaun și l-a îmbrățișat, în timp ce lacrimile de bucurie îi curgeau pe obraji.
„Știam! Știam că vei reuși! Bunica ta ar fi fost atât de mândră de tine!”
„Nu doar bunica mea”, a răspuns Ilie strângând-o în brațe.
„Ci și a doua mea bunică.”
În noaptea aceea, ca în fiecare noapte de când venise în casa ei, Ilie a pus un pahar cu apă proaspăt pe noptiera Nadiei.
Dar de data asta, a lăsat și un bilet mic:
„Mulțumesc că mi-ai salvat viața.”
Bătrâna a adormit cu un zâmbet pe buze, știind că decizia acelei nopți – de a deschide ușa casei și inimii ei unui străin – îi adusese cea mai neașteptată și prețioasă răsplată: o nouă familie.
