În acea zi, orașul era cuprins de o căldură grea de iulie.
Nici măcar umbrele copacilor nu puteau proteja de arșiță, iar copiii, ca de obicei, se ascundeau prin curți, sub balcoane, unde se puteau juca fără riscul de a se arde la soare.
Alisa, fetița de șapte ani, era nouă în cartier.
Familia ei se mutase aici de doar câteva săptămâni — dintr-un alt oraș, pentru ca tatăl ei să poată începe un nou loc de muncă.
Fetița nu apucase încă să-și facă prieteni.
Ea se plimba des singură, cu o carte sau un iepure de jucărie sub braț.
Tot mai des era văzută lângă vechiul depozit din spatele blocului, unde creșteau ierburi înalte și tufișuri, și unde, după părerea ei, se ascundea o lume întreagă de fantezie.
Acolo a început povestea.
Dima, un băiat de paisprezece ani de pe scara alăturată, a observat-o pe Alisa când ieșise să arunce gunoiul.
De multă vreme o urmărea din priviri: de ce e mereu singură?
De ce nu se joacă cu ceilalți copii?
— Pur și simplu nu știe cum, — i-a spus într-o zi fratele lui mai mic, — e timidă.
Dima nici nu înțelesese bine de ce acest lucru l-a afectat.
Dar a decis că va fi pur și simplu prin preajmă. Chiar și tăcut.
Și iată că, în acea zi caniculară, a văzut-o pe Alisa intrând în spatele depozitului cu o carte în mână.
Acolo, printre țevi ruginite și lăzi distruse, începea o curte abandonată.
Și dacă Dima n-ar fi mers după ea peste vreo zece minute — poate că nimic bun nu s-ar fi întâmplat.
A auzit lătratul înainte de a vedea câinele. Un lătrat profund, răgușit, animalic.
Nu că ar fi iubit câinii — era mai degrabă un om al pisicilor — dar și-a dat seama imediat: nu era un simplu câine de pază.
Era o fiară periculoasă. Câinele, mare și evident fără lesă, mârâia apropiindu-se încet de Alisa.
Ea stătea cu spatele la el, absorbită de joaca cu furnicile de pe asfalt.
În mâinile ei era iepurele — apărătorul ei imaginar, dar complet neajutorat în realitate.
— Hei! — a strigat Dima alergând înainte. — Las-o în pace!
Câinele s-a întors, arătându-și colții. Ochii — reci, aproape nebuni.
La gât — un guler murdar, blana smulsă pe alocuri.
Se părea că trăise mult pe stradă, hrănindu-se cu ce putea găsi.
Alisa a încremenit. Auzind vocea lui Dima, s-a întors și a văzut câinele.
Țipătul i s-a oprit în gât. A făcut câțiva pași înapoi, s-a împiedicat și a căzut.
Câinele a mârâit mai tare. Mușchii lui s-au încordat.
Atunci Dima a făcut singurul lucru care i-a trecut prin minte: a alergat înainte cu brațele întinse ca un scut.
— NU! — a strigat el cât a putut de tare.
Câinele a sărit spre el. Colții ascuțiți la doar câțiva milimetri de genunchi.
Dima a lovit cu piciorul — nu foarte tare, dar cu hotărâre.
Câinele a scheunat și s-a dat înapoi. Dar nu a fugit.
Doar și-a lins botul și s-a apropiat din nou.
Dima s-a uitat în jur. Lângă el zăcea o țeavă de fier.
A luat-o fără să stea pe gânduri. Câinele mârâia, dar a încetinit pasul.
— Alisa! — a strigat el. — Aleargă! Repede!
Fetița nu s-a mișcat. Stătea lipită de zid, cu ochii mari ca ai unui pui speriat.
— Nu plec fără tine! — a strigat el, deși inima îi bătea atât de tare că părea că va sări din piept.
Atunci a făcut un pas înainte, ca un scutier dintr-o lume veche, și a îndreptat țeava spre câine.
Animalul s-a oprit. S-a bâlbâit.
S-a uitat la băiat — și, ca și cum ar fi decis că nu merită, s-a retras încet în tufișuri.
După vreo cincisprezece minute au sosit adulții.
Cineva auzise țipetele și chemase poliția. Cineva adusese apă.
Alisa plângea, dar deja în brațele mamei ei.
Dima stătea pe asfalt, ținând mâna pe genunchiul unde colții aproape i se înfipseseră.
— Ești un erou, — i-a spus polițistul de sector, când totul s-a terminat.
— Nu e mare lucru, — a răspuns Dima, uitându-se timid în jos.
Dar în acel moment, Alisa, încă tremurând, s-a apropiat de el și i-a întins iepurașul ei.
— Ia-l.
Acum e al tău. Tu m-ai apărat.
Dima a luat jucăria, fără să știe ce să spună. Apoi a zâmbit.
— Mai bine să rămână cu tine.
Dar acum știi: dacă vine cineva, eu voi fi acolo.
O săptămână mai târziu, câinele a fost prins în cartier.
S-a dovedit că fusese un câine de serviciu, care fugise după ce stăpânul fusese transferat într-un alt oraș.
A fost dus într-un adăpost special. Nu a mai făcut rău nimănui.
Alisa a început să se plimbe cu Dima și prietenii lui.
La început tăcută, apoi a început să le povestească despre prietenii ei imaginari.
Toți râdeau, dar nimeni nu o lua în râs. Ea se simțea în siguranță.
Iar Dima…
Dima a devenit adevăratul ei erou. Nu pentru că a învins un câine rău.
Ci pentru că nu a fugit, nu și-a închis ochii, nu s-a uitat în altă parte.
Pur și simplu s-a pus între frică și un copil. Și astfel a salvat nu doar o viață. A salvat încrederea.
