Telefonul soacrei l-a scos pe Raya din stare.
Ea a mutat mecanic ceașca pe celălalt capăt al mesei, încercând să-și adune gândurile.
Soarele de primăvară inunda orașul, dar în interior cuvintele Ludmilei Borisovna răsunau încă ca ecou.
– Petenka, – vocea femeii, la fel de dulce ca întotdeauna, se răspândea prin difuzor, – în weekend avem cina de familie. Vă aștept! Și transmite soției tale… – o pauză atârna ca o lamă de ghilotină, – să se îmbrace potrivit. Totuși avem o societate respectabilă.
Trei ani de căsnicie nu au îndulcit atitudinea soacrei.
„Orfană murdară”, „săracă” – aceste cuvinte, auzite în conversațiile ei cu prietenele, se înfigeau ca niște ace sub piele.
– Draga mea, nu lua în seamă, – Petru o îmbrățișă pe umeri.
– Mama pur și simplu nu a observat încă ce fel de persoană ești cu adevărat.
– Timpul doar complică lucrurile, – soția zâmbi trist.
– Chiar și Marina trece prin mine cu privirea.
Bărbatul se încruntă. Soția avea dreptate.
Familia lui – elită industrială ereditară – nu putea accepta alegerea moștenitorului.
Mai ales mama, care ani de zile visase la o noră dintr-o dinastie bancară.
– Poate să trecem peste data asta? – o licărire de speranță se auzi în glasul Rayei.
– Nu. Vom veni și vom arăta că nu avem de ce să ne rușinăm, – în vocea lui Petru se auzea oțel.
– Ai absolvit universitatea cu brio, îți construiești cariera. Dar cel mai important, ești o persoană uimitoare. Și te iubesc exact așa cum ești.
Raya se lipi de soțul ei. Doar lângă el dispărea frigul privirilor străine.
Memoria îi readuse prima lor întâlnire: ea – chelneriță la o cafenea, el – client întâmplător, cafeaua vărsată și… un basm în care încă nu se putea crede.
Telefonul tăie din nou tăcerea. „Ludmila Borisovna”.
– Da, mamă.
– Fii drag, amintește-i soției tale de cadou. Sper că cel puțin eticheta îi e cunoscută, – un râs condescendent îi zgâria urechile.
– Mamă, încetează! – glasul fiului se umplu de furie. – Exagerezi!
– Oh, taci-taci. Ne vedem sâmbătă la ora șase!
Raya se așeză pe canapea. Vizita viitoare în conacul de la țară părea o urcare pe eșafod.
Dar ea va face față. Pentru ei, pentru Petru.
Ștergând discret o lacrimă, femeia își întinse un zâmbet:
– Mâine voi trece pe la magazinul de pe Nevsky unde mama ta cumpără porțelan. Voi alege ceva special.
Petru se uita la soția lui cu admirație.
Pentru asta o iubise: pentru puterea de a rămâne ea însăși, pentru capacitatea de a oferi căldură chiar și celor care ard cu frig.
– Ești incredibilă! – șopti soțul, sărutându-i părul.
– Și nu voi permite nimănui, nici măcar mamei, să-ți facă rău.
Grădina de meri din jurul conacului Ludmilei Borisovna semăna cu o rochie de mireasă: albă, aeriană, parfumată.
Raya se opri pentru o clipă, admirând frumusețea și ținând la piept pachetul cu o vază limoges.
– În sfârșit! – vocea aspră a soacrei destrămă farmecul momentului.
– Petenka, dragul meu!
Ludmila Borisovna, îmbrăcată într-o rochie de mătase culoarea vinului burgund, se repezi la fiul ei.
Norca primise doar o privire fugace, ca și cum ar fi fost un obiect de decor.
În spatele ei, asemenea unei umbre, apărea Marina, îmbrăcată ca pentru o recepție regală.
– Pentru tine, – Raya întinse vaza, dar soacra făcu un gest neglijent:
– Pune-o undeva. Petenka, nu vei crede! Toți s-au adunat: și Verochka cu soțul, și mătușa Zoya din Petersburg…
Curtea spațioasă amintea de un eveniment social în miniatură.
Douăsprezece rude așezate la masă păreau actori într-un decor sofisticat: fețe de masă călcate, cristal, argintărie.
Fiecare detaliu striga despre statutul gazdei.
– Raečka! Ce mă bucur să te văd! – Vera, singura persoană sinceră în acest teatru absurd, o cuprinse în brațe.
– Ce frumoasă ai devenit! Rochie nouă?
– Da, – zâmbetul în sfârșit îi atinse buzele Rayei.
– Uite așa, orfanii acum se aprovizionează din buticuri, – șoapta otrăvită a cumnatei sună ca un bici.
Obrajii îi ardeau de rușine.
Vera era pe punctul să intervină, dar Ludmila Borisovna deja conducea aranjarea locurilor:
– Petenka, așază-te lângă mine! Marinochka, pe cealaltă parte. Iar tu… – aruncă o privire neglijentă către nurcă, – așază-te unde vrei.
Raya reuși să prindă degetele soțului, albite de furie:
– Totul e în regulă. Eu voi sta cu Vera. Nu sunt necesare scandaluri!
Cina se transformă într-un spectacol al soacrei.
Ea zbura de la un subiect la altul: turneu european, noi proiecte ale companiei, logodna unei nepoate cu un magnat al petrolului.
Fiecare pauză era umplută cu „țepi” către nurcă, pe care Marina îi întâmpina cu un râs malefic.
– Raečka, la orfelinat s-au ținut sărbători? – vocea dulceagă a soacrei se scurgea cu falsă compasiune.
– Sau cumva se descurcau fără?
– Mamă! – fiecare mușchi de pe fața lui Petru era tensionat.
– Dumnezeule, ce-am întrebat? – Ludmila Borisovna făcu un gest teatral cu mâinile.
– Pur și simplu mă interesez de viața… unei persoane dragi.
Gâtul îi era strâns de spasm. Raya se ridică, luptând cu lacrimile care se apropiau:
– Scuzați… trebuie să… pot să merg în casă?
– Desigur-desigur, – în vocea soacrei se auzea o bucurie prost ascunsă.
– Odihnește-te, draga mea. Casa e mare, vei găsi unde să te așezi.
Simțind priviri malefice pe spate, Raya se grăbi spre casă.
Doar să nu plângă. Doar să treacă cu demnitate prin seara asta…
În casa goală era liniște. Raya urcă sus și se așeză în camera de oaspeți.
De aici grădina părea deosebit de frumoasă. Ea făcu mecanic câteva poze cu telefonul.
Jos răsuna sărbătoarea: râsete, clinchet de pahare, fragmente de conversații.
Douăzeci de minute de singurătate atenuară puțin supărarea.
„E timpul să mă întorc”, – gândi Raya, dar de jos se auzi un strigăt isteric al soacrei.
În curte se petrecea ceva de neimaginat. Ludmila Borisovna, roșie de furie, alerga printre invitați:
– Colierul! Colierul meu! Cinci milioane! Cadoul soțului! Unde este?!
Oaspeții se priveau nedumeriți. Marina își consola demonstrativ mama.
Văzând-o pe Raya, soacra îngheță. În ochii ei ardea ura:
– Ce ticăloasă ești! Tu ai furat colierul meu cu diamante de 5 milioane de ruble!
Timpul parcă se opri. Toți se uitau la Raya.
– Ce? – nurca se clătină.
– Și cine altcineva? – preluă Marina.
– Numai tu ai urcat în casă!
Șoapta se răspândi în curte. Unii se întorceau, alții dădeau din cap.
Vera făcu un gest să intervină, dar soacra o opri cu privirea.
– Nu îndrăzniți! – Petru își protejă soția.
– Raya nu putea…
– Desigur, orfană ruptă! – vocea Ludmilei Borisovna se transformă în țipăt.
– Știam că nu trebuie să las să intre în casă această…
– Taci! – Petru se aruncă spre mama lui.
– Nu îți voi permite să rostești niciun cuvânt urât despre soția mea! Nu îndrăzni!
– Stai, – Raya îl opri ținându-l de mână.
Vocea ei sună surprinzător de calm. Rudele tăcură, uimită de schimbarea aceasta.
– Am îndurat batjocurile voastre, umilirile, – femeia privi oaspeții tăcuți.
– Dar să mă acuzi de furt… asta e prea mult. Nu îmi place să mă bag în treburile altora. Și niciodată nu aș fi spus ce am auzit întâmplător cu zece minute în urmă. Dar dacă mă murdăriți… Ei bine, să clarificăm.
Nurca scoase telefonul. Cumnata deveni albă ca varul.
– Și ce vrei să demonstrezi cu asta? – șopti Ludmila Borisovna cu răutate.
– Ești hoț! Și poliția se va ocupa de tine!
Raya nu răspunse și apăsă butonul de redare. În liniștea ce se așternu, vocea Marinei din difuzor se auzi ca tunetul:
„Totul a decurs perfect, dragule! Colierul e ascuns. Desigur, toți vor crede că această sărăcuță a furat. Cine s-ar gândi la mine?”
Soacra se albi, apucându-se de masă. Cumnata, fără să stea pe gânduri, alergă la telefon:
– Minciună! Ea a falsificat înregistrarea! Vrea să mă defăimeze!
„Frățiorul, desigur, va lua apărarea prințesei sale orfane, – continua vocea.
– Dar cui îi pasă? Colierul de cinci milioane, mama îl adoră. Va fi scandal mare! Mâine îți aduc bijuteria și îți poți plăti datoriile. Promite doar că nu vei mai juca! Bine, Andrei?”
– Andrei? – șopti Ludmila Borisovna.
– Acest jucător eșuat? Tu ar fi trebuit să te desparți de el de mult…
Marina căzu pe scaun.
– Mamă, îți voi explica tot! Nu e așa cum crezi!
– Ce explici? – Petru se apropie de soră și se uită la ea cu dezgust.
– Cum ai decis să distrugi soția mea pentru alfonsul tău? Sau cum ai jefuit propria mamă pentru un escroc?
Oaspeții se grăbiră spre ieșire. Vera strânse mâna Rayei. Mătușa Zoya dădu din cap:
– Eh, Lyuda… Ai nenorocit fata, ai defăimat-o. Iar ea uite ce persoană s-a dovedit a fi. Mai curată decât toate! Rușine ție!
– Plecăm, – Petru își îmbrățișă soția și o strânse la piept ca și cum ar fi vrut să o protejeze de tot ce era rău.
– Nu avem ce căuta aici. Nici acum, nici în viitor!
– Petya! – strigă brusc Ludmila Borisovna.
– Fiule…
– Mamă, nu mai începe cu telenovelele. Nu va funcționa! Totul a mers prea departe, e timpul să se termine.
Soacra lăsă mâinile jos în tăcere.
– Vrei un sfat? Ocupă-te de Marina. Mi se pare că ai mari probleme cu ea. Iar noi vom trăi fără voi.
Pe aleea presărată cu petale de meri, soții mergeau spre mașină. Dintr-odată Raya se opri:
– E ciudat, dar îmi pare rău de ei. Mi-ar fi plăcut foarte mult ca totul să fie altfel. Să mă accepte vreodată și să devenim o familie adevărată.
– Să-ți pară rău? Eu nu. Dar sunt mândru de tine, – Petru își trase soția spre el.
– Ai fi putut să te răzbuni. Dar nu ai făcut-o. Ai arătat doar adevărul.
Fiul și nurca plecară.
Pe verandă plângea Marina, Ludmila Borisovna privea tăcut spre depărtare.
Probabil, pentru prima dată, înțelese ce pierduse, respingând nurca, în care se afla mai mult noblețe decât la propria ei fiică.