– Kolia, mi-e frică… – șopti Lera, strângând în degetele tremurânde marginea rochiei ei simple din bumbac.
Vocea îi tremura ca o frunză de toamnă în bătaia vântului, iar ochii, plini de lacrimi, îl priveau pe Nicolae cu rugăminte, de parcă nu cereau doar un răspuns, ci salvarea însăși.
– De ce ți-e frică? – răspunse el blând, aproape cu tandrețe, luând-o de mâini și trăgând-o spre el.
– Peste o lună o să avem nunta.
Totul e hotărât. Părinții știu totul. Vom fi o familie.
– Și dacă te răzgândești?.. – șopti ea, iar în voce i se auzea o durere înghețată.
– Dacă pleci…
Ce o să fac atunci? Singură… Cu copilul…
– Suflețelul meu, – zâmbi el, sărutând-o pe frunte.
– Dacă va fi băiat – o să mergem împreună la pescuit.
O să-l învăț cinstea, puterea, răbdarea. Iar dacă va fi fetiță – va fi ajutorul tău, bucuria ta, lumina din casă.
– Și dacă îl va căuta pe tatăl ei?..
– O să-l găsească.
Eu voi fi tatăl ei. Curând o să iei numele meu de familie, o să-mi devii soție.
Și nu o să-ți mai fie frică niciodată. Îți promit.
El o sărută pe buze – cu blândețe, ca prima oară, de parcă încerca să pună în acel sărut toată forța promisiunilor sale.
Apoi sări ușor peste gardul de lemn, lăsând în urmă liniștea străzii, unde ultimele lumini deja se stingeau.
Noaptea nu venise încă, dar în sat, ca la comandă, totul se liniștise: nici râsete, nici cântece, doar lătratul rar al câinilor și foșnetul frunzelor în bătaia vântului.
Viața de la țară adormea, ca un călător obosit după o zi lungă.
Nicolae mergea cu mâinile în buzunare, cu un zâmbet ușor pe față.
Lucra la campania de semănat, iar plata era bună – nu doar pentru pâine cu unt, ci și pentru visuri.
Pentru un acoperiș nou, o rochie frumoasă pentru Lera, un cărucior pentru copilul ce avea să vină.
Președintele colhozului i-a dat câteva zile libere – putea să se odihnească, să doarmă bine, să se pregătească de nuntă.
Totul părea luminos, ca o dimineață senină.
Dar deodată, în față, lângă marginea drumului, zări o siluetă. Nu era de-a locului.
Nicio femeie din sat nu umbla în pantaloni atât de mulați și nu stătea cu o țigară în mână, ca scoasă dintr-o revistă de modă.
Părul tuns scurt, privirea sfidătoare, provocatoare.
Străina stătea acolo ca și cum ar fi vrut să sfideze liniștea satului, ca și cum ar fi venit să răstoarne totul.
– Salut, frumoaso! – spuse el, oprindu-se la doi pași.
– De unde-ai apărut?
– Oho, ce primire călduroasă! – zâmbi ea, suflând un nor de fum.
– Dar tu poți măcar să te prezinți, sau n-ai fost învățat cu bunele maniere?
– Mă cheamă Nicolae. Și pe tine?
– Marina, – răspunse ea, scuturând scrumul.
– Auzi, unde se poate distra prin locurile astea? Există ceva interesant în fundătura asta?
– La club, sâmbăta, sunt dansuri, – ridică din umeri Nicolae.
– Sâmbăta?
Eu nu am nevoie peste o zi! Am nevoie acum!
– Acum? – se gândi el.
– Păi… dacă vrei acum – vino la mine.
E liniște, nu ne deranjează nimeni.
– Atunci vino.
Am închiriat o căsuță de vară la bunica. E aproape.
Peste cincisprezece minute erau deja într-o cameră răcoroasă, unde un pick-up vechi reda o muzică lentă, senzuală.
Pe masă – o sticlă de vin, fructe, lumânări.
Marina îl privea cu provocare, dar în ochii ei nu era doar dorință – era sfidare, revoltă, setea de ceva nou, ascuțit, interzis.
– Dansăm? – întrebă ea, ridicându-se.
– Dansăm, – răspunse el, cuprinzând-o și trăgând-o spre el.
Și muzica, și dansul, și apropierea – toate erau ca un vis. Un vis periculos, dulce, înșelător.
Dimineața, Nicolae se trezi leoarcă de transpirație rece.
Sări în picioare, își strânse lucrurile, ieși în fugă pe stradă, uitându-se în jur ca un infractor.
Soarele răsărise deja, și curând femeile aveau să meargă la muls vacile.
Alerga pe drumul prăfuit, inima îi bătea tare. Ce făcuse? Cum putuse?
Lera îl aștepta… Îi aștepta copilul…
Dar seara s-a întors la Marina. Pleca peste o zi.
Era ultima noapte. Ultima slăbiciune. Ultimul păcat.
Iar în acel timp, la fermă, în timp ce Lera vărsa laptele din găleată, una dintre mulgătoare, mormăind, spuse:
– Leruțo, al tău Kolia n-a dormit acasă azi-noapte.
L-au văzut cum a intrat la venetica aia în casă.
– Mințiți! – țipă Lera, și găleata căzu cu zgomot pe pământ.
– Nimeni nu minte.
Se spune că pleacă cu ea în oraș. O să te lase, gravidă, ca pe un pantof vechi.
Cuvintele i se înfipseră în inimă ca un cuțit. Lera fugi spre casa lui Nicolae. Ușa era încuiată.
Doar mama lui Kolia stătea la masă, cu ochii roșii de plâns, privind pe fereastră.
– A plecat… – șopti ea.
– Cu ea.
La oraș. Lera se lăsă jos, alunecând pe perete.
Lumea s-a prăbușit. În urechi îi țiuia. În cap – un singur gând: rușine.
Ea – gravidă, părăsită, umilită. Cum să se mai uite în ochii oamenilor? Cum să mai trăiască?
Se smulse din loc, alergă acasă, rupându-și halatul, de parcă ar fi vrut să-și smulgă rușinea.
În tâmple pulsa durerea. Nu. Știu ce trebuie să fac.
În sat trăia bătrâna Valia – o femeie cu ochi în care se reflectau și durerea, și înțelepciunea veacurilor.
La ea veneau când copiii erau bolnavi, când bărbații beau, când inimile erau frânte.
Și acum, la ea a venit Lera – cu inima zdrobită și o povară pe care nu știa cum s-o ducă.
– Mamă, Kolia m-a părăsit… A plecat la alta… În oraș… – plângea ea, intrând în casă.
– Dar tu ce faci? Dar copilul? – întrebă mama îngrozită.
– Dar de ce să-i trebuiu eu? Eu sunt de la țară… Simplă…
Tatăl a ieșit din cameră, fața lui era de piatră.
– Să apară doar – îl împușc! – strigă el, strângând pumnii.
– Fetița mea, pentru ce ți se întâmplă asta?.. – plângea mama.
– Mamă, mă duc la Valia. Spune la serviciu că nu sunt… – strângea lucrurile Lera.
– Du-te, fiică. Eu o să spun totul…
O oră mai târziu stătea în fața casei vrăjitoarei.
– Intră, fetiță. Bem ceai, vorbim, – o invită Valia, de parcă deja știa totul.
La masă, la lumina lămpii de kerosen, tăceau. Apoi bătrâna întrebă:
– De ce ai venit?
Și Lera povesti totul. Toată durerea, toată frica, toată rușinea.
Bătrâna îi turnă ceai. Era amar, cu gust de plante, cu ceva necunoscut.
După câteva minute, Lera simți o greutate în cap, pleoapele i se umplură de plumb. Adormi.
Și îi visă un vis. Copilul – mic, fragil – se îneca în râu cu curgere rapidă.
El țipa, striga: „Mamă! Ajută-mă!” Dar ea nu putea să se miște.
Picioarele parcă erau lipite de pământ. Ea țipa, dar glasul nu se auzea. Și atunci – strop. Și liniște.
Se trezi.
– Ei, ai hotărât? – întrebă Valia. – O să scapi de copil?
Lera tăcea. Apoi spuse încet:
– Nu. E viața. Sângele meu. Sufletul meu. Nu-l voi omorî.
– Bravo, – încuviință vrăjitoarea. – Du-te acasă. Și amintește-ți: nu ești singură.
Se ducea pe jos spre casă. Valia i-a interzis să meargă cu bicicleta – nu este permis femeilor însărcinate.
Dar Lera mergea cu capul sus. Va naște acest copil. Îl va crește.
Va fi puternică. Are pe Valia. Are părinți. Are dragoste.
După nouă luni, într-o zi senină de primăvară, s-a născut un băiețel.
Sănătos, gălăgios, cu mânuțe agere. De la maternitate, Lera a fost întâmpinată de mama și tatăl ei.
Iar a doua zi a venit mama lui Kolia – cu un săculeț în care erau șosete tricotate, body-uri, o păturică pentru copil.
– Vă rog… permiteți-mi să-mi văd nepotul… Eu sunt bunica lui… – spunea tremurând.
Lera ezită, apoi îi înmână copilul cu grijă.
– Ah, copilul meu drag, scumpul meu… – șoptea femeia, strângând copilul la piept.
– Bunica ți-a adus ceea ce nimeni nu are – dragoste.
După două luni, Kolia s-a întors. Orașul nu l-a primit. Marina a plecat.
El stătea lângă magazin, plângându-se prietenilor:
– Nu o să credeți! Ea face petreceri în fiecare zi! Să gătească – nu-i treaba ei!
– Dar dacă ai fi rămas cu Lera – n-ai avea probleme, – i-au răspuns.
– Lasă, Lera mă va ierta… – oftă el.
– Nu te va ierta. Ea se mărită. Iar fiul îl va trece pe numele noului soț. Acum are o viață a ei.
Acasă îl aștepta mama. Ea i-a dat ceai, apoi a scos valiza pe prispa casei.
– Du-te în orașul tău. Acolo ți-a fost bine când ai părăsit o fată însărcinată. Aici nu ești binevenit.
– Dar unde să mă duc?..
– Vei găsi. Așa cum ai găsit-o pe cea care te-a luat de lângă bine.
Iar peste o săptămână în sat răsuna nunta. Lera mergea la altar cu un zâmbet, în rochie albă, cu fiul în brațe.
Noul soț – bun, puternic, de încredere – o ținea în brațe pe umăr.
Acum băiețelul avea trei bunici: mama lui naturală, vrăjitoarea Valia și mama lui Kolia, care, în ciuda tuturor, a venit la nuntă și plângea de fericire.
Viața continua. Puternică. Strălucitoare. Adevărată. Și în asta era sensul ei.
