Camera de pe etajul 7 al unui spital privat era ciudat de liniștită.
Monitorul inimii clipocnea constant, iar lumina albă lumina fața palidă a lui Hanh – o femeie care tocmai fusese operată pentru o tumoră la tiroidă.
Înainte să se trezească complet din anestezie, Hanh îl văzu pe soțul ei, Khai, stând lângă capătul patului, ținând în mână un teanc de hârtii.
— Ești trează? Bine, semnează aici.
Vocea lui era rece, fără niciun strop de milă.
Hanh era confuză:
— Ce e asta… ce hârtii?
Khai îi împinse hârtiile, pe scurt:
— Actele de divorț.
Le-am scris deja.
Doar semnează și gata.
Hanh rămase uimită.
Buzele îi mișcau, gâtul încă o durea după operație, nu putea rosti cuvinte.
Ochii îi erau plini de durere și confuzie.
— La ce glumești?
— Nu glumesc.
Ți-am spus, nu vreau să trăiesc tot anul cu o femeie slabă și bolnavă.
M-am săturat să duc povara singur.
Trebuie să mă las să trăiesc cu adevăratele mele sentimente.
Khai vorbea calm, ca și cum ar fi schimbat telefonul, nu ca și cum ar abandona o soție cu care a petrecut aproape 10 ani din viața lui.
Hanh zâmbi slab, lacrimi îi curgeau din colțul ochilor.
— Deci… ai așteptat momentul în care nu puteam să mă mișc, să reacționez… ca să mă forțezi să semnez?
Khai tăcu câteva secunde, apoi dădu din cap:
— Nu mă învinovăți.
Trebuia să se întâmple mai devreme sau mai târziu.
Am pe altcineva.
Ea nu mai vrea să trăiască în întuneric.
Hanh își mușcă buza.
Durerea din gât nu era nimic în comparație cu durerea care țipă în inima ei.
Dar nu a țipat și nici nu a plâns cu voce tare, ci doar întrebă încet:
— Unde e pixul?
Khai fu surprins.
— Chiar vei semna?
— Nu ai spus că trebuie să se întâmple mai devreme sau mai târziu?
Îi puse pixul în mână.
Hanh îl luă cu mâini tremurânde și semnă încet numele ei.
— Gata.
Îți doresc fericire.
— Mulțumesc.
Voi returna proprietatea așa cum am convenit.
La revedere.
Khai se întoarse și plecă.
Ușa se închise, ciudat de încet.
Dar după mai puțin de trei minute, s-a deschis iar.
Intră un bărbat.
Era doctorul Quan, cel mai bun prieten al lui Hanh din facultate, cel care i-a făcut operația.
În mâinile lui erau dosare medicale și un buchet de trandafiri albi.
— Am auzit asistenta spunând că Khai tocmai a sosit?
Hanh dădu din cap, zâmbind ușor:
— Da, am venit să divorțez.
— Ești bine?
— Mai bine ca niciodată.
Quan se așeză lângă ea, puse florile pe masă și apoi îi înmână în liniște un plic.
— Aceasta e o copie a actelor de divorț pe care mi le-a trimis avocatul tău.
Zilele trecute ai zis: dacă Khai depune actele primul, atunci dă-mi asta să semnez.
Hanh îl deschise și semnă fără ezitare.
Se întoarse să-l privească pe Quan, cu ochii mai strălucitori ca niciodată:
— De acum înainte, nu voi mai trăi pentru nimeni altcineva.
Nu trebuie să mă forțez să fiu o soție „suficient de bună”, nici să mă prefac că sunt bine când sunt obosită.
— Sunt aici.
Nu să-l înlocuiesc pe nimeni, ci să fiu lângă tine dacă ai nevoie de mine.
Hanh dădu ușor din cap.
O lacrimă îi căzu – dar nu de durere.
Ci de ușurare.
O săptămână mai târziu, Khai primi un pachet prin curier rapid.
Era un decret de divorț complet semnat.
Atașată era o mică notă scrisă de mână:
„Mulțumesc că ai ales să pleci, ca să nu mai trebuiască să încerc să mă țin de cineva care deja a plecat.
Cea care a rămas abandonată nu sunt eu.
Ești tu – pierzând pentru totdeauna pe cineva care te-a iubit cândva cu tot ce avea.”
În acel moment, Khai înțelese: persoana care credea că are inițiativa era cea care a fost abandonată fără milă.
