I-am crescut ca pe propriii mei copii.
— Alina, draga mea, te rog, ajută-mă… — vocea Mariei Nichiforovna tremura în timp ce pășea înăuntru, strângând la piept două mici fășii de pături.
Alina încremeni lângă chiuvetă, cu o farfurie pe jumătate spălată suspendată în mână.
Afară ploua torențial.
Câinele stătea la prag, tremurând și scâncind.
Toată dimineața, Alina simțise o presiune ciudată în aer — ca și cum realitatea devenise grea, deformată, străină.
— Ce s-a întâmplat? — a întrebat, apropiindu-se.
Fața soacrei era brăzdată de lacrimi.
— Uite, — spuse Maria Nichiforovna, desfăcând una dintre păturici.
Înăuntru, un chip minuscul, roșu și încrețit, scoase un scâncet slab.
— Sunt doi.
Un băiețel și o fetiță.
I-am găsit în fântâna veche…
Genunchii Alinei aproape că au cedat.
Cu grijă, a luat copilul din brațele soacrei.
Bebelușul era rece, murdar — dar respira.
Ochii lui mari și întunecați s-au fixat în ai ei, străpungând-o până în adâncul sufletului.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
