Am răspuns scurt: „Bine.”
Dar în acel moment aveam deja un plan despre cum să-i pun la punct pe rudele nerecunoscătoare.
Nu mai am nici douăzeci, nici măcar patruzeci.
La vârsta asta, insomnia vine des — chiar dacă peste zi ai obosit atât de tare încât îți vâjâie picioarele și vrei doar să te prăbușești în somn.
În seara aceea a fost exact așa.
Stăteam în pat, mă răsuceam de pe o parte pe alta și mă gândeam la nunta fiului meu.
La de unde să mai fac rost de bani, ca să iasă totul frumos.
Ca el să aibă nunta visurilor lui.
Le cumpărasem deja o casă.
Mică, dar primitoare.
Exact aceea în care urmau să-și înceapă viața după nuntă.
Dar mie mi se părea mereu că nu e destul.
E singurul meu copil.
Unicul.
Toată viața am încercat să-i ofer mai mult decât am avut eu însămi.
Telefonul de pe noptieră a vibrat brusc.
Trei dimineața.
M-am întins, am luat telefonul — și am încremenit.
Mesaj de la fiul meu: „Mamă, iartă-mă. Știu că tu ne-ai dăruit casa, dar soacra nu vrea să te vadă la nunta noastră.”
Am recitit mesajul de câteva ori.
În piept s-a făcut gol.
Mi-am amintit la ce renunțasem de dragul fiului meu.
Cum munceam de dimineața până seara.
Cum nu-mi permiteam nimic în plus, numai ca el să aibă totul.
Și iată că acum se dovedea că pentru el oamenii străini sunt mai importanți.
Iar pe acei oameni eu îi încurcam.
Am răspuns scurt: „Bine. Nu voi veni.”
Am pus telefonul la loc și nu am mai plâns.
În noaptea aceea am decis că mi-ajunge.
Ei credeau că o să înghit jignirea.
Dar chiar atunci am făcut ceva de la care toți au rămas încremeniți de uimire.
Continuarea poveștii am spus-o în primul comentariu.
Dimineața am deschis actele.
Casa încă nu fusese trecută definitiv pe numele fiului meu.
Dreptul de proprietate rămânea la mine.
L-am sunat pe notar.
Apoi pe agentul imobiliar.
În câteva zile casa a fost închiriată altor oameni.
Am anulat și toate cheltuielile pentru nuntă.
Toate, până la ultimul bănuț.
Iar eu mi-am cumpărat bilet și am zburat la mare.
Cu câteva zile înainte de nuntă, fiul m-a sunat.
Vocea îi tremura.
— Mamă… în casa mea stau niște oameni.
I-am răspuns calm:
— Nu.
— Nu mai este casa ta.
Din lipsă de bani, nici nu au mai reușit să organizeze nunta cum trebuie.
S-au îndatorat.
Iar să locuiască au fost nevoiți la părinții miresei.
Ei bine.
Să-i întrețină soacra iubită!
