Trăiești zi după zi și nu știi niciodată când soarta îți va mai pregăti o surpriză.
Mă pregăteam să întâmpin bătrânețea în liniște, iar acum…
Mai bine vă spun totul de la început.
Mă numesc Elena.
O femeie obișnuită.
M-am căsătorit, am născut un fiu, Andrei.
Soțul meu a plecat când Andrei nu împlinise încă trei ani.
S-a mutat în alt oraș și nu a mai făcut parte din viața noastră.
Am rămas doar noi doi.
Am muncit, l-am crescut, l-am trimis la școală.
Credeam că într-o zi se va însura cu o fată bună și ea îmi va deveni ca o fiică.
Apoi vor veni nepoții.
Dar soarta a decis să-mi schimbe planurile.
În dimineața aceea m-am trezit ca de obicei, la ceas.
M-am uitat mai întâi la oră — 6:30.
Apoi, fără să vreau, mi-am ridicat privirea spre fotografia lui Andrei.
— Of, băiatul meu…
Astăzi se împlinesc cinci ani de când nu mai ești.
Ce repede trece timpul… — am spus încet.
Mi-am șters lacrima care mi se prelingea pe obraz și, cu amărăciune, mi-a trecut prin minte:
— A murit atât de fără rost.
S-a încurcat cu acea Ana fără rușine.
Ea era deja pe un drum greșit și l-a tras și pe fiul meu după ea.
El a murit, iar ea…
cine știe, poate și acum bea și trăiește fără nicio grijă!
În ziua aceea trebuia să mă gândesc și la timp.
Împlineam cincizeci de ani.
Nu pare mult, dar mă simțeam ca o bătrână adevărată.
Am intrat în al șaselea deceniu.
Iar dimineața nu era nimeni să mă felicite.
Mi-am îngropat fiul, nepoți nu am.
Toate prietenele mele au familii.
Chiar și cu fostele colege mă vedeam rar.
La vremea mea strânsesem suficientă vechime pentru pensionare anticipată.
După moartea lui Andrei nu am mai reușit să-mi revin și m-am pensionat.
— Ei bine.
Măcar o invit diseară pe vecina mea, Daniela, la un ceai.
Merg la magazin, cumpăr ceva bun, apoi trec pe lângă grădiniță.
Ea lucrează acolo ca educatoare și, înainte de prânz, scoate copiii afară la joacă — m-am gândit și m-am dus să mă spăl.
Am mers la magazin, am cumpărat un tort, o sticlă de vin, brânză, salam și ingrediente pentru salată.
— Daniela, bună ziua! — am strigat către prietena mea.
— Elena!
Bună!
Vii de la magazin?
— Da.
Ascultă, astăzi e ziua mea.
Vino diseară.
Stăm puțin la povești.
— Elena!
Cum am putut să uit?!
La mulți ani, draga mea!
Bineînțeles că vin.
Și îți aduc și un cadou — a spus Daniela entuziasmată.
— Nu trebuia… — am făcut un gest cu mâna, arătând că nu e nevoie.
— Astăzi sunt cu cei mai mari.
Înainte eram la grupa mică, dar aceștia au aproape cinci ani.
Grupa mijlocie.
— Și cum îl cheamă pe băiețelul acela?
Cel de pe tobogan? — am întrebat brusc.
— Ah, el?
Se numește Matei.
Un mic năzdrăvan.
De ce? — m-a întrebat Daniela, surprinsă de interesul meu.
— Seamănă atât de mult cu Andrei al meu.
Aceleași bucle, aceeași privire.
Și…
cine sunt părinții lui?
— Din câte știu, îl crește doar mama… — a răspuns Daniela, puțin mai atentă acum.
— Și cum o cheamă? — am simțit cum inima începe să-mi bată mai tare.
— Nu știu, Elena.
De ce te neliniștești așa?
Seamănă și atât.
Se întâmplă…
— Daniela…
poți să afli dacă, din întâmplare, o cheamă Ana? — am rugat-o.
— Dacă e important pentru tine, desigur că pot afla.
Dar ce se întâmplă?
Toată ziua am fost ca pe ace.
Băiețelul acela nu-mi dădea pace.
Era copia lui Andrei.
Daniela a venit seara, așa cum promisese.
Cu un buchet de flori și o pungă de cadou.
— Mulțumesc, Daniela.
Intră.
Masa e deja pregătită.
— La mulți ani, draga mea!
— Daniela, ai aflat ce te-am rugat?
Pentru mine e foarte important! — am întrebat neliniștită…
— Daniela, ai aflat ce te-am rugat?
Pentru mine e foarte important! — am întrebat înainte ca ea să apuce să se așeze.
Daniela și-a dat jos haina încet, a pus punga pe scaun și m-a privit altfel decât de obicei.
În clipa aceea am înțeles că știe ceva.
Și acel „ceva” avea să-mi schimbe viața.
— Elena… — a început ea încet.
— Am întrebat.
Mama băiețelului se numește Ana Ionescu.
Am simțit cum mi se strânge pieptul.
— Câți ani are copilul? — am șoptit.
— Patru ani și jumătate.
La toamnă împlinește cinci.
Patru ani și jumătate.
Cinci ani de la moartea lui Andrei.
Amintirile m-au lovit dintr-odată.
Înmormântarea.
Rochia neagră.
Vântul rece din cimitir.
Și Ana, palidă, cu haina largă care nu mai putea ascunde burta rotunjită.
Iar eu…
eu nu eram întreagă la minte în ziua aceea.
Țipam la ea, o învinuiam că mi-a distrus fiul, că l-a tras în anturaje proaste și nopți fără minte.
Nu voiam să aud de sarcină.
Nu voiam să știu nimic despre copil.
„Ieși din casa mea!
Și să nu te mai întorci niciodată!” — acestea au fost ultimele mele cuvinte către ea.
Iar acum, după cinci ani, soarta îmi punea în față ceea ce eu însămi alungasem.
— Elena, ești bine? — Daniela mi-a atins brațul.
— Cred…
cred că acel copil este nepotul meu — am spus în cele din urmă.
Daniela a oftat.
— Nu poți fi sigură doar pentru că seamănă.
Avea dreptate.
Dar eu știam.
Buclele acelea, felul în care privește serios când ascultă…
era Andrei la cinci ani.
A doua zi m-am dus din nou la grădiniță.
Am stat lângă gard, prefăcându-mă că mă plimb.
Copiii alergau și râdeau.
Apoi l-am văzut.
Matei alerga înaintea celorlalți, s-a întors spre educatoare și soarele i-a luminat părul.
Parcă îl vedeam pe Andrei din nou.
După câteva minute a apărut Ana.
Am recunoscut-o imediat.
Mai slabă, mai matură, cu oboseală în privire.
Dar era ea.
Fata pe care o alungasem.
L-a luat pe Matei de mână, i-a aranjat căciulița și i-a spus ceva încet.
El a îmbrățișat-o strâns.
Am înțeles că nu aveam în față o femeie pierdută, ci o mamă care luptase.
Nu știu de unde am găsit curaj, dar m-am apropiat.
— Ana… — vocea îmi tremura.
S-a întors.
La început nu m-a recunoscut.
Apoi privirea i s-a înăsprit.
— Doamnă Elena? — în glasul ei nu era căldură, dar nici ură.
Doar precauție.
— Trebuie să vorbim — am spus.
A rugat-o pe educatoare să-l supravegheze pe Matei câteva minute și ne-am retras puțin.
— Copilul…
este fiul lui Andrei? — am întrebat direct.
Ana m-a privit îndelung, apoi a dat din cap.
— Da.
Matei este fiul lui Andrei.
M-am sprijinit de banca din spate ca să nu cad.
— De ce nu mi-ai spus? — am întrebat, deși știam cât de nedreaptă era întrebarea.
Un zâmbet amar i-a trecut pe față.
— Am încercat.
Dar dumneavoastră nu ați vrut să ascultați.
M-ați dat afară.
Ați spus că nu vreți să știți nimic despre copil.
Nu puteam nega.
— Am rămas singură — a continuat ea.
— Am stat cu chirie, am lucrat în două schimburi.
Matei s-a născut mai devreme.
Mergeam des la doctori.
Îmi era teamă în fiecare zi.
Dar nu m-am întors.
Pentru că mi-ați închis ușa.
Mi-am coborât privirea.
— Îmi pare rău — am spus încet.
— Atunci vedeam doar durerea mea.
Nu și pe a voastră.
Ana a tăcut mult timp.
— Matei nu știe nimic despre dumneavoastră — a spus în cele din urmă.
— Nu voiam să aibă o bunică care nu l-a vrut.
Cuvintele acestea m-au durut mai mult decât orice reproș.
— Nu cer să mă ierți imediat — am răspuns.
— Dar dă-mi o șansă.
Doar una.
În acel moment Matei a alergat spre noi.
— Mami!
Uite ce turn mare am făcut! — a strigat fericit.
Ana i-a mângâiat părul.
— Matei, ea este… Elena.
Bunica ta.
Băiețelul m-a privit curios.
Aceiași ochi ca ai lui Andrei.
— Știi să joci fotbal? — m-a întrebat serios.
Am zâmbit printre lacrimi.
— Pot învăța, dacă mă înveți tu.
Ana m-a privit din nou.
În ochii ei nu mai era atâta răceală.
— Încet — a spus.
— Fără presiune.
Nu vreau alte răni.
— Înțeleg — am dat din cap.
În seara aceea m-am așezat în fața fotografiei lui Andrei.
— Fiule, am greșit — am șoptit.
— Dar poate mai am o șansă să repar ceva.
Nimic nu s-a schimbat peste noapte.
La început ne vedeam doar la grădiniță.
Apoi Ana a acceptat să mergem împreună în parc duminica.
Matei era rezervat, dar treptat s-a apropiat de mine.
Într-o zi mi-a luat mâna fără să se gândească, ca și cum ar fi fost mereu acolo.
Cu Ana am început să vorbim mai mult.
Despre muncă, despre frici, despre nopțile nedormite.
Eu nu mai judecam.
Nu mai dădeam sfaturi necerute.
Doar ascultam.
Într-o după-amiază Matei a venit la mine acasă.
Am scos vechiul album de fotografii.
I-am arătat poze cu Andrei copil.
— Parcă sunt eu! — a râs.
— Este tatăl tău — am spus încet.
Matei a rămas pe gânduri.
— O să fiu ca el?
L-am privit cu durere și speranță.
— Sper să fii și mai bun.
Au fost nevoie de cinci ani ca soarta să-mi aducă înapoi ceea ce eu însămi respinsesem.
Nu mi-am primit fiul înapoi.
Dar am primit o a doua șansă.
Și de data aceasta nu o voi pierde.
