— Alinka, mișcă-te repede, fă-ne niște sandvișuri, că berea se bea tare golănește!
Vocea lui Seryoga, groasă și satisfăcută de sine, a lovit în urechile ei abia ce a pășit pragul propriului apartament.
El nu s-a întors, atenția lui era fixată pe figurinele care se mișcau pe ecranul televizorului, unde rula un film de acțiune extrem de prost.
Mirosul era atât de puternic, încât părea că în hol s-a spart canalizarea unui bar de bere — un amestec înțepător de alcool, tutun ieftin și corpuri transpirate de bărbați.
Sub picioarele ei s-a auzit trosnetul sării de la chipsuri împrăștiate, și Alina a făcut o grimasă, simțind cum cristalele mici i se înfig în talpa pantofilor.
Trei perechi de adidași murdari și tociti erau aruncate neglijent chiar pe covorul deschis, lăsând urme umede și urâte de mâzgălitură de toamnă.
Aceasta era prima imagine pe care o vedea când se întorcea acasă pentru a treia oară în această săptămână. O scenă care devenise grețos de obișnuită.
Alina a închis încet ușa după ea. Lacătul a făcut clic foarte tare în mintea ei, dar niciunul dintre cei trei care ocupau sufrageria nu a observat.
Ea și-a scos paltonul, l-a agățat în dulap și automat și-a aranjat fularul.
Toate acestea le făcea cu o mișcare detașată, înghețată, ca și cum s-ar fi privit pe sine din exterior, ca pe o eroină dintr-un film prost care urmează să spună o replică, dar nu-și amintește cum.
Soțul ei, Vadim, stătea întins pe canapea, ridicând picioarele în jeansii purtați pe cotiera canapelei.
El a chicotit aprobator la replica lui Seryoga și a băut bere direct din sticla de plastic de 1,5 litri.
Al treilea oaspete, Kolyan, și-a ocupat fără rușine fotoliul ei preferat.
Exact cel pe care îl alesese timp de șase luni, moale, din catifea, culoarea roz prăfuit.
Acum pe cotiera lui era o pată umedă și întunecată de bere vărsată, iar Kolyan, fără să se descalțe, și-a pus picioarele pe masa de cafea de sticlă, lăsând urme murdare de talpă.
Ea a mers în cameră. Nimeni nu i-a spus „bună”.
Nimeni nu a întrebat cum i-a fost ziua după un schimb de douăsprezece ore.
Prezența ei a fost percepută ca ceva de la sine înțeles, ca apariția unei piese de mobilier sau a unui aparat electrocasnic care, obedient, își va face treaba la comandă vocală.
— Ai auzit, Alin? — a întins Vadim leneș, fără să-și întoarcă capul.
— Seryoga vrea să mănânce. Găsește repede ceva de făcut. Se pare că era cârnat în frigider.
În interiorul Alinei ceva nu s-a rupt și nu a explodat.
A murit pur și simplu. Definitiv și ireversibil.
Căldura care mai exista pentru acest om, care o făcea să strângă seara sticlele după el și prietenii săi, să spele vasele și să aerisească, s-a transformat într-o piatră rece și netedă.
Se uita la ei — la soțul ei, la prietenii lui, la centrul murdar al micii ei lumi — și nu simțea nimic altceva decât o dezgustătoare detașare înghețată. Era aici o străină.
Servitoare în propriul apartament.
Tăcută, fără să scoată un cuvânt, s-a întors și a mers în bucătărie.
Bărbații din sufragerie, considerând că ordinul a fost primit, s-au uitat din nou la televizor, însoțind ce se întâmpla pe ecran cu hohote zgomotoase și comentarii murdare.
Alina a deschis dulapul de sub chiuvetă și a scos cea mai mare și mai rezistentă pungă de gunoi. Neagră, de 120 de litri.
A desfăcut-o hotărât, iar polietilena a foșnit în liniștea bucătăriei ca frunzele uscate pe mormânt.
Cu această pungă în mâini, s-a întors în sufragerie.
Cei trei s-au desprins pentru o clipă de ecran, uitându-se nedumeriți la ea.
— Este pentru sandvișuri, nu? — a chicotit Kolyan, dar gluma lui a pluti în aer.
Alina l-a ignorat. S-a apropiat de masa de cafea.
Cu o mișcare calmă și precisă, a dat la o parte de pe podea sticlele goale și pe jumătate goale, pachetele de chipsuri și covrigei, șervețelele mototolite.
Sticla a scârțâit surd pe parchet laminat.
Apoi a ridicat de pe canapea gamepadul lui Vadim, pe care îl arunca întotdeauna la întâmplare, și l-a pus în pungă.
Acolo a ajuns și revista lui murdară despre mașini și hanoracul aruncat neglijent pe spătarul fotoliului.
Hohotele din cameră au tăcut. În aer plutea o nedumerire densă și vâscoasă.
— Hei, ce faci? — a strigat în sfârșit Vadim, coborând picioarele de pe cotieră. În vocea lui se amestecau surpriza și iritarea prost ascunsă.
Alina și-a ridicat ochii către el.
Privirea ei era complet calmă, rece și dură, ca privirea unui chirurg deasupra mesei de operație.
— Fac ordine, — a răspuns ea cu un ton egal și, aplecându-se, a ridicat de pe podea șosetele urât mirositoare pe care le scosese și le aruncase lângă canapea. Ele au zburat și ele în punga neagră.
Pentru o secundă, totul din cameră a înghețat: zgomotul focurilor din televizor, bălăngănitul berii din sticlă pe care Seryoga nu a mai apucat să o ducă la gură.
Cei trei bărbați se uitau la Alina, apoi la punga neagră din mâinile ei, ca și cum ar fi adus acasă un șarpe viu. Primul și-a revenit Vadim.
Pe fața lui s-a întipărit încet, ca o fotografie veche care se dezvoltă, expresia unui iritat indulgent.
A încercat să transforme totul în glumă, să recâștige controlul asupra situației.
— Te-ai luat complet cu capul? Ce reprezentație e asta? Ai sindrom premenstrual sau ce? — a râs el și s-a uitat la prietenii săi, căutând sprijin.
— Băieți, vedeți asta? Femeile în stare pură de nebunie. A adus punga. Acum o să ne mai facă și să scoatem gunoiul.
Kolyan a chicotit nervos, iar Seryoga a râs cu voce tare — puternic, gutural, cum părea lui că e mascul.
S-a lovit cu palma de genunchi, aproape răsturnând sticla.
— Ei, Alinka, ce faci! Actriță! Credeam că acolo, în bucătărie, ne pui masa, iar tu vii cu punga de gunoi. Vadik, ține-ți soția în mâini, că altfel s-a sălbăticit complet.
Râsul lor nu a afectat-o pe Alina.
Era pentru ea doar un zgomot de fundal, ca zumzetul frigiderului sau apa care picură din robinet.
Nu a răspuns, nu le-a aruncat nici măcar o privire.
În schimb, s-a întors tăcută și a mers spre dormitor.
Calmarea ei era mult mai înfricoșătoare decât orice țipăt. Era nenaturală, ca liniștea înaintea unui uragan.
Această manevră tăcută l-a dezechilibrat pe Vadim.
S-a ridicat de pe canapea, fața lui nu mai era batjocoritoare.
— Hei, cu cine vorbesc?! Unde te duci? — a alergat după ea în coridor și i-a prins cotul brutal, întorcând-o către el.
— Ți-am pus o întrebare. Ce circ ai făcut în fața prietenilor mei?
Alina și-a coborât încet privirea asupra degetelor lui care îi strângeau mâna.
S-a uitat la ele cu un dezgust rece, ca și cum nu era mâna soțului ei, ci o creatură alunecoasă.
Involuntar, el și-a slăbit strânsoarea.
— Strâng gunoiul, — a spus ea la fel de calm și încet ca prima dată. Nu-i vorbea lui, ci părea să vorbească prin el.
— Am început nu din bucătărie, ci din sufragerie.
— Ce gunoi? — și-a ridicat vocea, pierzând complet controlul.
— Sunt lucrurile mele! Gamepadul meu! Ești nebună?
— Lucrurile tale? — pentru prima dată s-a uitat direct în ochii lui, și în privirea ei nu era nici teamă, nici furie. Doar oțel rece care ardea totul până la temelie.
— Și atunci al cui apartament e acesta, Vadim? Al cui fotoliu murdărește Kolyan cu berea lui? Pe ce masă și-a pus încălțările murdare? În bucătăria cui îmi poruncește prietenul tău Seryoga să-i fac sandvișuri, mie, stăpânei? Totul asta e al meu. Iar tu și lucrurile tale aici sunteți doar gunoi pe care nu mai sunt dispusă să-l tolerez.
Seryoga și Kolyan din sufragerie au tăcut, schimbând priviri jenate.
Petrecerea veselă de bere s-a transformat brusc într-un spectacol incomod, unde li s-a atribuit rolul de figură decorativă.
— Hai, Alin, de ce te enervezi? — a întins Seryoga conciliant din cameră.
— M-am entuziasmat, scuze. Noi suntem oameni simpli. Prieteni.
— Exact. Nu suntem străini, — a adăugat Vadim, agățându-se de replica asta ca de o salvare. A încercat din nou să adopte un ton mentor, indulgent.
— Acesta este și casa mea. Și prietenii mei vor veni aici când vreau. Suntem familie și trebuie să respecți oaspeții mei.
Alina a scos un râs scurt, sec, fără urmă de veselie.
— Familie? Casă? Vadim, nici măcar nu știi ce înseamnă aceste cuvinte. Tu te-ai instalat aici. Locuiești pe teritoriul meu, mănânci mâncarea mea, dormi în patul meu și totuși te comporți de parcă eu ți-aș fi dator cu ceva. Ai transformat casa mea într-un birt ieftin, într-un gang pentru tovarășii tăi care nu au cea mai mică idee despre bunul simț.
Ea și-a smuls mâna și, făcând un pas înapoi, i-a aruncat lui pachetul negru la picioare.
Acesta a lovit cu zgomot podeaua, iar în interior a scăpat un controller de joc.
— În apartamentul meu voi decide eu singură, iar dacă ceva nu-ți convine, poți să-ți aduni lucrurile și să pleci de aici unde vrea sufletul tău!
Fraza aruncată de Alina a pluti în hol ca un topor al călăului.
Pachetul negru de la picioarele lui Vadim părea sinistru, ca un punct la sfârșitul unei propoziții care nu mai poate fi ștersă.
Fața lui Vadim a trecut prin mai multe stadii: de la furie roșie la confuzie derutantă.
Se aștepta la lacrimi, țipete, vase sparte — isteria feminină obișnuită, pe care știa să o stingă cu câteva fraze condescendente.
Dar acest ultimatum rece și calm i-a smuls pământul de sub picioare.
A scos un râs nervos, lătrător, încercând să-și recâștige imaginea de stăpân al situației.
— Ascultați-o, băieți! — a spus el teatral, întinzând mâinile către prietenii săi uimiți.
— Regina în castel! Ea va decide! Alina, te-ai uitat la calendar? Nu e palat, e un apartament de doi camere într-un cartier de locuințe. Spui „în apartamentul meu” ca și cum ar fi un penthouse cu vedere la Kremlin. Trezește-te!
Kolyan, încă așezat în fotoliu, a dat din cap, încercând să-l susțină pe prieten și să mai destindă atmosfera.
— Hai, Vadik, nu te înfuria. Alina, ce-ai? Suntem ai noștri. Stăm o oră și plecăm. Ce, îți pare rău? Și bărbații au nevoie să se relaxeze.
— Să-mi pară rău? — Alina și-a întors încet capul către el. Privirea ei era atât de tăioasă, încât Kolyan și-a lipit capul de umeri și a dat picioarele de pe măsuță.
— Nu-mi pare rău. Mie mi se face greață. Mi se face greață să mă întorc într-o mizerie. Mi se face greață să văd pantofi murdari pe covorul meu. Și mi se face greață că voi considerați asta normal.
Această replică era adresată lui Kolyan, dar l-a lovit pe Vadim.
A înțeles că își pierde autoritatea în fața prietenilor.
A trecut la atac, hotărât să lovească acolo unde doare cel mai mult, să desconsidere nu doar apartamentul, ci și pe ea însăși.
— E scârbos pentru ea! — a răsunat el imitând-o.
— Cui îi pasă de tine cu scârbirea ta? Stai aici singură, cu cărțile și serialele tale, și te-ai transforma în praf. Eu am adus viața în această vizuină! Eu! Cu prietenii, cu distracția! Și tu ce? Muncă-casă, casă-muncă. Plictisitoare, ca un manual pentru aspirator. Ar trebui să fii recunoscătoare că măcar cineva te suportă.
Serega, simțind că Vadim este din nou în avantaj, a susținut atacul:
— Exact! Vadim are dreptate. Noi creăm cel puțin puțină mișcare. Altfel nu ai avea aici un apartament, ci un mormânt.
Vadim a zâmbit cu satisfacție, văzând că avantajul numeric este de partea lui.
A făcut un pas către Alina, încovoiindu-se peste ea.
— Așa că calmează-te, ia-ți pachetul și du-te în bucătărie. Și fă cum ți s-a spus. Sandvișuri. Altfel voi începe eu să decid aici, și nu-ți va plăcea.
Se aștepta ca ea să se sperie, să facă un pas înapoi, să cedeze.
Dar Alina nici măcar nu a clipit. Se uita la el de jos în sus, iar în ochii ei se revărsa disprețul pur, neîntinat.
— Ai adus viață? Vadim, hai să-ți amintesc ce „viață” ai adus, — vocea ei rămânea calmă, dar în ea apăruse o notă tăioasă.
— Ai adus aici datoriile tale de la pariuri sportive, despre care am aflat când niște creaturi au început să ne sune. Ai adus obiceiul de a minți că cauți un „proiect serios”, iar de fapt joci jocurile tale câte douăsprezece ore pe zi.
Ai adus aici tatăl tău, care după o săptămână de beție a venit să se odihnească pe canapeaua mea, pentru că mama lui l-a dat afară. Iată „viața” ta.
Fiecare cuvânt al ei a fost ca o lovitură precisă sub centură. Zâmbetul a dispărut de pe fața lui Vadim.
Serega și Kolyan au rămas nemișcați, buna lor dispoziție s-a evaporat fără urmă.
— Tu… ce spui? — a șoptit Vadim.
— Eu spun adevărul, — a rostit Alina clar.
— Adevărul pe care te temi atât de mult să-l auzi, mai ales în fața martorilor. Sau poate să-ți amintesc cum „ai împrumutat” bani de la tatăl meu pentru un „startup”, iar de fapt i-ai risipit în două zile? El încă așteaptă. Tu nu ești un bărbat, Vadim.
Ești un parazit. O decorație. Ești doar un corp care ocupă loc pe canapeaua mea, consumă mâncarea mea și lasă mizerie în urma lui. Și am terminat să te întrețin. Și pe prietenii tăi la fel.
Ea a făcut o pauză, privindu-i pe toți trei cu o privire grea.
Pe fețele lui Serghei și Kolia se citea un disconfort extrem.
Veniseră să bea o bere cu prietenul lor, dar se treziseră într-o sesiune de umilire publică.
Și acum prietenul lor, în ochii lor, nu mai părea un tip tare, ci un amărât de profitor.
— Deci nu eu o să merg în bucătărie, — a încheiat Alina, vocea ei rezonând de furie rece.
— Sunteți voi trei cei care vă ridicați și plecați de aici.
Și să luați cu voi tot gunoiul vostru.
Începând cu acest sac.
Aerul din hol s-a îngroșat până la consistența gelatinei, în care s-au blocat toate sunetele și mișcările.
Televizorul din sufragerie murmura ceva despre urmăriri și explozii, dar părea un ecou îndepărtat, nereal, dintr-o altă viață.
Serghei și Kolia, prinși în capcana scandalului familial al altcuiva, care se transformase într-o execuție publică, s-au ridicat încet, aproape sincron.
În mișcările lor nu era nici solidaritate cu prietenul, nici compasiune pentru soția lui.
Era doar un instinct — să se îndepărteze cât mai repede de epicentrul acestei umiliri.
— Ei bine, noi… o să plecăm, probabil, — a murmurat Serghei, fără să se uite la Vadim sau la Alina.
A apucat în grabă geaca de pe spătarul canapelei, scăpând pe podea un pachet de țigări.
Nici măcar nu a ridicat pachetul.
— Da, e timpul să plecăm, — a completat Kolia, strecurându-se pe lângă Vadim.
Evita să se uite la Alina, ca și cum s-ar fi temut că privirea ei îl poate arde și pe el.
— Treburile… știți voi.
Se încălțau în hol în tăcere și agitație, încurcându-se în șireturile lor.
Bravada lor masculină afișată dispăruse, lăsând doar un sentiment lipicios de stânjeneală.
Nu i-au spus lui Vadim „rezistă, prietene” sau „sună-mă mai târziu”.
Pur și simplu voiau să dispară, să se evapore, să uite această seară ca un coșmar.
Când ușa de la intrare s-a trântit după ei, liniștea din apartament a devenit copleșitoare.
Vadim stătea în mijlocul holului, ca un animal rănit.
Fața lui era palidă, cu pete roșii urâte.
Nu mai încerca să pară puternic sau ironic.
Toată încrederea lui prefăcută s-a scurs odată cu plecarea prietenilor.
A rămas doar un om gol, umilit și furios.
— Mulțumită? — a șuierat el.
Vocea lui era joasă și veninoasă.
— M-ai făcut de râs în fața tuturor.
Ai transformat-mă într-un ridicol.
M-ai călcat în picioare.
Îți plăcea asta, nu?
Alina nu a răspuns.
Doar îl privea, iar tăcerea ei era mai înfricoșătoare decât orice ceartă.
Ea nu vedea în fața ei un soț, un om apropiat, ci un manipulator jalnic și infantil, ale cărui trucuri încetaseră să mai funcționeze.
— Și acum ce? — continua el, trecând la un șoaptă veninoasă.
— I-ai dat afară pe ei, o să mă dai afară și pe mine.
Și după aceea ce?
O să stai singură în apartamentul tău steril?
O să te bucuri de liniște?
O să urluți peste o săptămână!
O să usuci aici singură.
Cui îi pasă de tine așa?
Furioasă, neîngăduitoare, ticăloasă.
Crezi că altcineva o să tolereze asta?
El a făcut un pas spre ea, încercând să-și folosească ultima armă — presiunea psihologică — pentru a-i străpunge armura.
Voia să vadă pe fața ei frică, îndoială, lacrimi.
Voia să înțeleagă ce „greșeală” face refuzându-l.
Dar Alina nu a cedat.
A ridicat mâna și a indicat ușa în tăcere.
Un gest simplu, mut, care era mai elocvent decât orice cuvinte.
— Pleacă, Vadim.
— Ce? — s-a blocat el.
— Am spus: pleacă, — a repetat ea, și în vocea ei nu era nici o urmă de îndoială.
— Ia-ți sacul.
Ia tot ce consideri al tău.
Și pleacă.
Chiar acum.
Cheile le pui pe noptieră, în hol.
Se uita la ea câteva secunde lungi, căutând în ochii ei vreun semn de bluff.
Dar era doar o hotărâre rece și calmă.
A înțeles că este sfârșitul.
Nu un alt scandal, după care ar fi putut să se împace, ci chiar sfârșitul.
Genericul final.
Și-a scrâșnit din dinți.
A luat de pe podea sacul negru, care acum părea simbolul exilului său.
S-a întors și, fără să mai spună vreun cuvânt, a mers spre dormitor.
Alina a auzit cum trage cu zgomot sertarele comodei, cum aruncă furios lucrurile într-o geantă.
Nu s-a mișcat, doar a stat și a așteptat, transformându-se într-o statuie vie la pragul noii sale vieți.
După zece minute a ieșit, îmbrăcat, cu geanta de sport plină peste umăr și sacul de gunoi în mână.
A trecut pe lângă ea, fără să se uite, aruncând pe noptieră un mănunchi de chei.
Metalul a ciocănit de lemn — ultimul sunet al vieții lor împreună.
Chiar la ușă s-a oprit pentru o clipă, s-a întors.
Privirea lui era plină de ură neputincioasă.
— O să regreți asta, Alina, — a spus și a ieșit, trântind ușa cu putere.
Zăvorul a făcut clic.
Și s-a instalat liniștea.
Alina a stat încă un minut, sau cinci, sau zece.
Nu știa.
Timpul se oprise.
A pășit încet spre sufragerie.
Pe masă era o sticlă de bere neterminată, pe podea erau firimituri și un pachet de țigări, pe fotoliul ei preferat se întindea o pată urâtă.
În aer plutea un miros dens de tutun, alcool și transpirația altcuiva.
Era mirosul vieții ei de dinainte.
Nu simțea nici bucurie, nici triumf.
În interiorul ei era un gol care vibra.
Nu victorie, ci epuizare, ca după o boală grea și obositoare.
S-a apropiat de fereastră și a deschis brusc cerceveaua.
În cameră a pătruns aerul rece, umed de noiembrie, mirosind a ploaie și asfalt ud.
Era proaspăt.
Era real.
Privea în jos, la luminile orașului noaptea, la mașinile grăbite undeva, la oameni sub umbrele.
Viața continua.
Și viața ei la fel.
Acea dezordine din apartament era acum doar dezordinea ei.
Și liniștea — de asemenea.
Și pentru prima dată după mult timp, acest gând nu o speria.
Îi dădea speranță…