— Mama a stabilit deja cine va locui acolo după renovare, s-a revoltat soțul meu.
Alina și-a ridicat încet ochii din documente.
Pe masă se afla un dosar deschis, cu extrasul din Registrul Unic de Stat al Proprietăților Imobiliare, certificatul de moștenitor și acordul preliminar cu agenția imobiliară.
Alături se aflau un carnețel cu calcule și un pix pe care îl învârtise mecanic între degete în ultimele zece minute.
În dimineața aceea, totul păruse clar și liniștit.
Hotărâse definitiv să vândă garsoniera.
Fără îndoieli.
Fără discuții.
Fără sfaturile altora.
Dar acum Vlad stătea în prag, iar expresia lui îi stricase imediat întreaga seară.
Nici măcar nu-și scosese geaca.
Doar trântise ușa de la intrare atât de tare, încât oglinda din hol tremurase.
— Ai auzit măcar ce am spus? a aruncat el iritat.
Alina a închis dosarul fără să spună nimic.
Cu grijă.
Fără gesturi bruște.
De parcă tocmai calmul acesta îl înfuria cel mai mult pe soțul ei.
— De când hotărăște mama ta ce se întâmplă cu apartamentul meu? a întrebat ea pe un ton egal.
Vlad și-a ridicat brusc bărbia.
— Numai nu începe.
— Nici măcar nu am început.
— Totul a fost deja stabilit!
— Oamenilor li s-a promis locuința!
— Mama s-a înțeles cu niște cunoscuți!
Alina l-a privit câteva secunde, de parcă încerca să înțeleagă dacă vorbea serios sau dacă nici el nu-și dădea seama cât de absurd sunau cuvintele lui.
Apoi s-a lăsat încet pe spătarul scaunului.
— Așadar, mama ta a găsit chiriași pentru apartamentul meu înainte să mă întrebe?
— Nimeni nu intenționa să ți-l ia!
— De ce te enervezi imediat?
Obrazul Alinei a tresărit.
S-a ridicat brusc de la masă.
— Vlad, aceasta este garsoniera pe care am primit-o după moartea mătușii mele.
— Eu personal.
— Prin moștenire.
— Știi foarte bine acest lucru.
— Și ce dacă?
— Suntem o familie!
— Nu folosi această expresie atunci când vrei să acoperi obrăznicia altcuiva.
El a expirat zgomotos și și-a trecut mâna prin păr.
— Tu complici totul intenționat.
— Nu.
— Pur și simplu aud pentru prima dată că cineva a fost deja mutat în apartamentul meu fără știrea mea.
Vlad s-a apropiat de masă.
— Larisa și fiul ei vor locui acolo.
— Cine este Larisa?
— Prietena mamei.
Alina a râs scurt.
Încet.
Fără bucurie.
— Minunat.
— Așadar, mama ta împarte deja proprietățile altora între cunoștințele ei.
— Femeia se află într-o situație dificilă!
— Iar eu nu am nicio dorință să întrețin niște străini.
— Nimeni nu-ți cere să-i întreții!
— Serios? a întrebat Alina, privindu-și direct soțul.
— Și cine trebuie să plătească renovarea?
Vlad și-a ferit privirea.
Iar acest lucru a fost suficient.
Ea a înțeles imediat totul.
— Nici măcar nu începe, a spus el printre dinți.
— Nu, tu să nu începi.
— Mama ta a hotărât deja cine va locui acolo.
— Acum se va dovedi că tot eu trebuie să plătesc renovarea?
El a tăcut.
Acest lucru a fost suficient.
Alina a dat încet din cap.
— Extraordinar.
— Trebuie făcută doar o renovare cosmetică.
— Din banii mei?
— Tu ai apartamentul acesta!
— Iar mama ta are obiceiul să considere bunurile altora ca fiind ale ei!
Vlad a lovit brusc masa cu palma.
— Nu mai țipa la mama mea!
Alina nici măcar nu a tresărit.
S-a uitat doar la mâna lui.
Apoi a spus calm:
— Încearcă să transforme apartamentul meu într-o locuință gratuită pentru niște străini.
— Și tu încă te mai miri de reacția mea?
El a început să se plimbe prin cameră.
Pașii lui erau grei.
Brutali.
De parcă el ar fi fost victima.
— Oamenii normali își ajută rudele!
— Larisa nu este rudă.
— Pentru mama este ca o soră!
— Atunci mama ta să o primească în propriul apartament.
Vlad s-a oprit brusc.
— Mama are un apartament mic.
— Iar eu am unul în plus?
El a râs iritat.
— Desigur.
— Oricum intenționai să-l vinzi.
— Exact.
— Să-l vând.
— Nu să-l ofer în scopuri caritabile.
În cameră s-a lăsat tăcerea.
De pe stradă se auzea zgomotul mașinilor.
Undeva la etajul de sus, cineva a trântit puternic o ușă.
Alina s-a apropiat de fereastră și și-a încrucișat brațele la piept.
Începuse deja să tremure de furie, însă vocea îi rămânea calmă.
Iar acest lucru îl speria pe Vlad mai mult decât țipetele.
— Înțelegi măcar cum arată situația aceasta? a întrebat ea.
— Cum?
— De parcă ați hotărât totul pe la spatele meu.
— Nimeni nu a hotărât nimic!
— Vlad, mama ta le-a promis deja apartamentul unor oameni!
— Pentru că era sigură că nu vei face o scenă!
Alina s-a întors brusc.
— O scenă?!
El și-a dat seama că spusese prea mult, dar nu avea de gând să dea înapoi.
— Da!
— Pentru că nu este normal să te agăți de o garsonieră goală!
— Nu este goală!
— Este a mea!
— Și ce dacă?
— Nici măcar nu locuiești acolo!
— Și din această cauză mama ta a decis că poate muta acolo pe oricine dorește?!
Vlad și-a încleștat maxilarul.
— Ai devenit foarte zgârcită.
Sprâncenele Alinei s-au ridicat încet.
— Zgârcită?
— Da!
— Totul este numai al tău și al tău!
Ea a tăcut câteva secunde.
Apoi s-a apropiat de masă și a luat dosarul.
— Bine.
— Atunci să ne amintim.
A început să numere pe degete.
— Garsoniera este a mea.
— Am primit-o prin moștenire.
— Mașina am cumpărat-o înainte de căsătorie.
— Mama ta nu a contribuit cu niciun ban la avansul pentru apartamentul în care locuim.
— Iar acum mi se spune că sunt obligată să-i ofer proprietatea unei Larisa necunoscute, pentru că așa este convenabil pentru cineva?
— Nu răstălmăci lucrurile!
— Dar cum altfel să numesc situația?
El și-a ridicat din nou vocea.
— Oamenii voiau doar să locuiască acolo temporar!
— Cât înseamnă „temporar”?
— Până când fiul ei termină facultatea.
Alina a început chiar să râdă.
Scurt.
Nervos.
— Vorbești serios?
— Și ce este în neregulă?!
— Vlad, asta înseamnă câțiva ani!
El și-a desfăcut brațele, de parcă ea nu înțelegea ceva evident.
— Și ce dacă?
— Îți pare rău pentru apartament?
— Da.
Răspunsul a venit atât de repede și de calm, încât Vlad a încremenit.
— Da, îmi pare rău.
— Pentru că este apartamentul meu.
— Și nu intenționez să plătesc pentru viața altor oameni.
El o privea de parcă o vedea pentru prima dată.
— Așadar, aceasta ești tu cu adevărat…
Alina a așezat încet dosarul înapoi pe masă.
— Nu.
— Pur și simplu am tăcut prea mult timp.
El a râs nervos.
— Desigur.
— Acum te-ai hotărât să-ți arăți caracterul.
— Nu.
— Am hotărât să pun capăt acestui circ.
Vlad a înșfăcat brusc documentele de pe masă.
— Nu va exista nicio vânzare!
Alina a făcut imediat un pas spre el.
— Pune documentele jos.
— Nu!
— Vlad.
— Am spus că nu!
Ținea documentele atât de strâns, încât foile se mototoliseră în mâna lui.
Alina și-a privit soțul și, dintr-odată, a înțeles foarte clar un lucru simplu.
El nu considera deloc că garsoniera aceea era proprietatea ei.
Nici el.
Nici mama lui.
Pentru ei devenise de mult timp o „resursă a familiei”, de care puteau dispune după bunul plac.
Puteau să mute oameni acolo.
Să-i ceară renovări.
Să facă promisiuni.
Iar părerea ei nu-și găsea locul în planurile lor.
Și tocmai acest lucru o lovise cel mai tare.
Nu apartamentul în sine.
Nu scandalul.
Ci sentimentul că fusese pur și simplu exclusă din deciziile privind propria viață.
— Dă-mi documentele, a spus ea încet.
— Nu, până nu te calmezi.
Alina și-a scos telefonul fără să spună nimic.
Vlad s-a încruntat.
— Ce faci?
— Chem poliția.
El chiar a făcut un pas înapoi.
— Ai înnebunit?!
— Nu.
— Dar tu îmi reții documentele și faci scandal în apartamentul meu.
— Numai încearcă!
Ea forma deja numărul.
În acel moment, Vlad a aruncat brusc dosarul înapoi pe masă.
Foile s-au împrăștiat pe podea.
— Ești nebună! a răcnit el.
Alina s-a uitat la documentele împrăștiate.
Apoi și-a mutat privirea spre soț.
Și a spus foarte calm:
— Strânge-ți lucrurile.
Vlad a clipit.
— Ce?
— Ai auzit foarte bine.
— Mă dai afară din cauza unui apartament?!
— Nu.
— Din cauza faptului că tu și mama ta ați hotărât să dispuneți de viața mea.
El a râs nervos.
— Nu plec nicăieri.
Alina a dat încet din cap.
— Bine.
A luat din nou telefonul.
De data aceasta, Vlad a înțeles că ea nu îl amenința în gol.
— Chiar vei chema poliția?
— Categoric.
— Din cauza unei certuri domestice?!
— Nu.
— Din cauza unui bărbat care refuză să părăsească apartamentul proprietarei după ce i s-a cerut să plece.
El a privit-o câteva secunde.
Apoi și-a înșfăcat furios geaca de pe scaun.
— Vei regreta mai târziu.
— Nu.
— Mama a avut dreptate în privința ta.
— Minunat.
— Atunci du-te la ea.
El s-a apropiat aproape lipit de ea.
— Crezi că ești atât de specială cu garsoniera ta?
Alina și-a ridicat privirea.
— Nu.
— Sunt doar singurul om din apartamentul acesta care înțelege ce înseamnă limitele.
Vlad a tras de mânerul ușii.
Dar înainte de a ieși, s-a întors.
— Larisa a început deja să se pregătească pentru mutare.
— Atunci îi recomand să înceapă urgent să caute altă locuință.
El a plecat, trântind din nou ușa.
De data aceasta, și mai tare.
Alina a rămas singură în mijlocul camerei.
A stat nemișcată câteva secunde.
Apoi s-a lăsat încet pe scaun.
Mâinile îi tremurau.
Și-a strâns rădăcina nasului între degete și a închis ochii.
În cap îi vuia.
Nu de frică.
De furie.
Pentru că toate acestea nu începuseră în luna aceea.
Doar că înainte trecuse cu vederea multe lucruri.
Atunci când soacra îi spunea:
— Garsoniera ar trebui puțin renovată.
Atunci când apăruseră din senin discuțiile:
— Cartierul este bun și liniștit.
Atunci când Vlad o întrebase într-o zi:
— Ești sigură că vrei să o vinzi?
Pe atunci, Alina nu înțelesese că ei aveau deja un plan gata pregătit.
Un plan fără ea.
S-a ridicat brusc și a început să adune documentele de pe podea.
Una dintre foi era murdărită de urma pantofului lui Vlad.
Și, dintr-un motiv oarecare, tocmai acest lucru a făcut-o să-și piardă definitiv cumpătul.
Privea amprenta murdară și simțea cum începe să-i ardă fața.
De parcă urma aceea era simbolul perfect al întregii situații.
Niște străini intraseră deja cu pantofii murdari în proprietatea ei.
După patruzeci de minute, telefonul a sunat.
Era soacra ei.
Alina nici măcar nu a fost surprinsă.
A răspuns imediat.
— Ce ai făcut? a început Galina Pavlovna, fără să o salute.
— Bună seara.
— Lasă politețurile!
— Vlad a venit la mine de parcă ar fi fost un străin!
— Înseamnă că există un motiv.
— Ți-ai dat soțul afară din casă din cauza unui apartament oarecare?!
— Din cauza faptului că ați decis să dispuneți de proprietatea mea.
Soacra a pufnit iritat.
— Nimeni nu a dispus de nimic!
— Serios?
— Atunci de ce căutați oameni care să locuiască acolo?
— Pentru că apartamentul nu trebuie să rămână gol!
Alina s-a apropiat de fereastră.
Afară burnița.
Oamenii mergeau grăbiți pe lângă clădire, acoperindu-și capetele cu glugile.
Iar în interiorul ei totul devenea din ce în ce mai rece.
— Galina Pavlovna, înțelegeți măcar cât de anormal este acest lucru?
— Anormală este zgârcenia ta!
— Zgârcenia mea înseamnă că vreau să dispun singură de proprietatea mea?
— Într-o familie, totul trebuie să fie comun!
Alina și-a închis obosită ochii.
Din nou.
Din nou acea expresie convenabilă, folosită pentru a justifica orice încălcare a limitelor.
— Nu, a spus ea calm.
— O moștenire nu devine proprietate comună.
La celălalt capăt al firului s-a lăsat tăcerea.
Apoi soacra a început să vorbească pe un ton și mai dur:
— Distrugi totul intenționat.
— Nu.
— Pur și simplu v-am oprit la timp.
— Oamenii se bazau deja pe apartamentul acesta!
— Pe mine m-a întrebat cineva?
— Vlad este soțul tău!
— Iar acest lucru nu îl face proprietarul garsonierei mele.
Soacra și-a ridicat vocea:
— Cum îți permiți să vorbești astfel cu noi?!
Alina a zâmbit pe neașteptate.
Rece.
Obosit.
— În sfârșit, vorbesc normal.
Și a închis apelul.
Telefonul a început aproape imediat să vibreze din nou.
Apoi încă o dată.
Și încă o dată.
L-a întors cu ecranul în jos.
Ajunge.
Pentru ziua aceea fusese mai mult decât suficient.
Dimineața, Alina s-a trezit din cauza soneriei.
Ceasul arăta opt și jumătate.
A înțeles imediat cine era.
Nici măcar nu a trebuit să se uite prin vizor.
Soacra.
Desigur.
Galina Pavlovna stătea pe hol cu aerul că venise la niște negocieri serioase.
Lângă ea se afla Vlad.
Posomorât.
Nedormit.
Și deja iritat.
Alina a deschis ușa doar atât cât să poată ieși ea.
— Intrăm, a declarat soacra.
— Nu.
Aceasta a rămas chiar nedumerită.
— Ce înseamnă „nu”?
— Înseamnă că nu vreau să vă văd în casa mea.
Vlad a făcut un pas înainte.
— Alina, încetează cu teatrul.
Ea s-a uitat la soț.
Apoi și-a mutat privirea spre mama lui.
Și a spus dintr-odată foarte calm:
— Cheile.
— Ce?
— Vlad, pune-mi în palmă cheile apartamentului.
El s-a încruntat.
— Vorbești serios?
— Foarte serios.
— Eu locuiesc aici.
— Nu mai locuiești.
Soacra a ridicat brațele revoltată.
— Chiar nu mai ai niciun pic de rușine!
Alina s-a întors brusc spre ea.
— Nu.
— Dumneavoastră nu mai aveți niciun simț al limitelor.
Galina Pavlovna și-a deschis gura, dar Alina a continuat deja:
— Ați găsit chiriași.
— Ați planificat renovarea.
— Ați hotărât soarta apartamentului meu.
— Iar acum veniți aici și cereți acces în casa mea?
Vlad și-a băgat mâna în buzunar atât de brusc, de parcă voia să-și demonstreze ceva lui însuși.
Legătura de chei a zornăit în palma lui.
S-a uitat la ea câteva secunde.
Apoi i-a pus cheile în mână cu un gest iritat.
— Ești mulțumită?
Ea și-a pus calm cheile în buzunar.
— Acum da.
Soacra a pălit de furie.
— Te vei târî înapoi și ne vei cere iertare!
Alina a clătinat încet din cap.
— Nu.
— În schimb, dumneavoastră va trebui acum să-i explicați Larisei de ce apartamentul a dispărut dintr-odată.
Și le-a închis ușa în față.
Fără strigăte.
Fără isterie.
Dar tocmai acel punct final, rostit cu calm, s-a dovedit a fi cea mai dureroasă lovitură pentru ei.
