„Întoarcerea fiului”
— Eu… sunt fiul lui, — spuse Valeriu, evitând privirea femeii.
Maria a clipit lung.
L-a privit o clipă în tăcere, apoi a deschis poarta.
— Intră.
E în casă.
Dar sper că nu ai venit doar cu regrete în buzunar.
Valeriu a pășit încet pe aleea acoperită de zăpadă.
Dinăuntru se auzea râsul tatălui său.
Când a intrat în sufragerie, l-a găsit pe Nicolae la masă, explicând cum se repară o țeavă de gaz.
Ochii celor doi s-au întâlnit.
— Tată… — a spus Valeriu, glasul tremurând.
— Îmi pare rău.
Foarte rău.
N-am știut… n-am știut cum te-am rănit.
Nicolae nu a răspuns imediat.
A privit spre fiul său, apoi spre Maria, apoi în jos, la mâinile lui îmbătrânite.
— Știi, Valeriu… durerea nu vine dintr-o palmă.
Vine din uitare.
Valeriu a îngenuncheat, cu ochii în lacrimi.
— Dă-mi o șansă să-ți arăt că mi-a păsat… că mi pasă.
Am făcut o greșeală.
M-am lăsat orbit…
Nicolae s-a ridicat.
A pus o mână pe umărul fiului său.
— Ridică-te.
Hai să bem un ceai.
Și să vedem dacă ne mai putem ierta.
Maria a zâmbit în colțul gurii.
În acea zi, în acea casă simplă, un tată și un fiu au găsit din nou drumul spre inimile lor.
Iar Maria, între două linguri de supă, și-a dat seama că, uneori, viața chiar mai oferă o a doua șansă.
Sfârșit.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.
