În anul 1947, într-o închisoare orașeană a avut loc un incident pe care nimeni nu l-a putut uita până azi.
În celula nr. 3 stătea un deținut căruia îi mai rămăseseră doar câteva zile de viață.
A fost declarat vinovat de trădare față de Patrie, deși până în ultima clipă a susținut că este nevinovat.
Dar nimeni nu l-a ascultat.
Pe 16 septembrie trebuia să-și ia rămas-bun de la această lume în fața publicului.
În ultima noapte, gardianul a intrat în celulă.
Pe podeaua rece, îmbrățișându-și genunchii, stătea bărbatul tremurând de frig și disperare.
— Hei, trezește-te, — a spus gardianul.
— Ai o ultimă dorință.
— Eliberați-mă. Nu sunt trădător…
— Așa ceva nu se va întâmpla. Gândește-te la altceva: mâncare, vin, preot…
Deținutul a ridicat ochii plini de lacrimi.
— Ultima mea dorință este să-mi văd ciobănescul. Vreau să-mi iau rămas-bun de la el.
Gardianul s-a încruntat, dar după multă ezitare, a fost de acord.
După o oră, câinele a fost adus în celulă.
De îndată ce l-a văzut pe stăpân, s-a aruncat spre el, dând vesel din coadă, sărind, lingându-i mâinile.
Bărbatul l-a îmbrățișat atât de strâns, de parcă se temea că acea îmbrățișare ar fi ultima.
Îl mângâia, se lipea de blana lui și plângea în tăcere.
Câinele a rămas în celulă cu stăpânul toată noaptea, dar dimineața, când paznicii au intrat să-l ia pe deținut, au văzut ceva îngrozitor.
Au stat împreună câteva minute. Noaptea a trecut.
Câinele a fost lângă el tot timpul, nepermițând nimănui să se apropie.
Dimineața, când au venit după deținut, paznicii au încremenit.
Bărbatul zăcea pe podea, fără suflare, iar lângă el, cu botul sprijinit pe pieptul lui, stătea ciobănescul.
Nu se mișca nici măcar un pas și mârâia la oricine încerca să se apropie.
S-a spus apoi că inima lui nu a rezistat.
Dar întregul oraș și-a amintit altceva: câinele credincios, care în ultima clipă și-a încălzit stăpânul și nu a permis nimănui să le tulbure despărțirea.
Bărbatul a părăsit această lume nu ca un trădător, ci ca un prieten loial, cu o inimă bună.