– Ce-i prostia asta? De ce nu se deschide ușa? Cheia s-a blocat! – striga Vladislav la telefon, trăgând de clanță. – Lena, explică-mi ce se întâmplă?
– Pentru că nu mai locuiești aici, – a răspuns calm Elena. – Am schimbat încuietorile. Iar lucrurile tale sunt la ușă.
Liniște la celălalt capăt al firului.
– Ai înnebunit de tot?
– Nu, Vladik, în sfârșit mi-am revenit. Târziu, desigur, dar mai bine mai târziu decât niciodată.
Elena a considerat mereu că destinul i-a fost favorabil.
S-a născut în Ceaikovski – un orășel pe malul râului, unde viața curgea liniștit și senin.
Părinții ei, Valentina și Nicolae Pavlovici, erau profesori.
Oameni buni și modești, cunoscuți și respectați de toți locuitorii orașului.
Elena a venit pe lume ca o fiică mult așteptată – un copil târziu, înconjurată de iubire, dar crescută fără a fi răsfățată.
– Cel mai important e să rămâi om, – repeta adesea mama. – Nu contează ce vei deveni, ci cum vei fi.
Tatăl adăuga: – Învață, Lenocika. Educația e cheia tuturor ușilor în viață.
Elena învăța sârguincios, participa la olimpiade și câștiga deseori.
Împreună cu cele mai bune prietene – Ira și Natașa – visa ca după liceu să cucerească capitala.
– Imaginați-vă: universitate, metrou, cafenele, muzee! – exclama visătoare Lena, stând pe o bancă lângă râu.
Ira ofta: – Tu sigur vei intra. Ești premianta noastră. Iar noi… vedem noi.
– Vom pleca toate împreună, – spunea hotărât Lena. – Suntem o echipă!
A absolvit liceul cu medalie de aur și a fost admisă la facultatea de pedagogie din Ekaterinburg.
Ira a ales medicina, iar Natașa a rămas în Ceaikovski să-și ajute mama la farmacie.
Despărțirea de părinți a fost grea.
– Ești acolo singură… – se îngrijora mama. – Oraș mare, altă viață…
– Mamă, va fi bine, – zâmbea Lena, deși în interior tremura.
Universitatea a acaparat-o complet.
Oameni noi, ritm nou de viață, cămin, nopți nedormite, cursuri, pauze, cafea din automate.
Colegele de cameră – Yana și Veronika – i-au devenit repede noi prietene.
Veselă, colorată, zgomotoasă.
– Lenka, ești un miracol! – se minuna Yana. – Prinzi totul din zbor și mai știi și gospodărie! Ești ideală!
– Așa e obiceiul la noi acasă, – zâmbea jenată Lena.
– Hai cu noi vineri la petrecere! – i-a făcut cu ochiul Veronika. – Va fi distractiv. Promitem.
Lena ezita. Nu-i plăcea zgomotul. Dar… de ce să nu încerce?
Vineri se pregăteau toate trei în cameră.
Lena a ales o rochie simplă bleumarin, pe care mama i-o dăruise la plecare.
Îi scotea în evidență ochii și i se părea modestă, dar elegantă.
Petrecerea avea loc într-o sală închiriată.
Muzică, lumini, fețe necunoscute.
Lena stătea lângă perete, simțindu-se stingheră.
Prietenele s-au topit repede în mulțime.
– Salut, – s-a auzit o voce lângă ea. – Pari pierdută. Ești prima dată aici?
Lena s-a întors.
În fața ei stătea un băiat înalt, cu zâmbet deschis și privire atentă.
– Vladislav. Anul cinci, Facultatea de Drept.
– Lena. Anul doi. Pedagogie.
– Hai pe balcon. Aici e prea gălăgios.
Pe balcon chiar era mai liniște.
Vlad povestea, glumea, vorbea despre artă, cărți și călătorii.
Ea îl asculta cu sufletul la gură.
– Mâine îți arăt un loc. Nu e turistic. E preferatul meu din oraș.
Ea a fost de acord. Așa a început povestea lor de dragoste.
Vlad era atent și galant.
Flori, plimbări, cafenele, cinema, cadouri fără motiv.
Totul părea ca un basm.
După un an s-au căsătorit. Simplu, dar cu suflet.
Pe părinții lui Vlad, Elena nu-i cunoștea bine – mama locuia în alt oraș, iar tatăl murise când el era adolescent.
– Nu vreau să o invit pe mama, – a spus Vlad. – Vorbim rar. Va strica totul.
Luna de miere au petrecut-o la Soci.
Vlad a închiriat un hotel scump, organiza cine pe terasă cu vedere la mare.
– Meriți tot ce e mai bun, – îi spunea el. – Vreau ca totul să fie frumos între noi.
După nuntă s-au mutat într-un apartament nou – cadou de la părinții Elenei.
Vlad a insistat să facă renovare și mobilare de lux.
– Nu economisi. E casa ta. Trebuie să fie luxoasă.
La început, viața mergea lin.
Vlad s-a angajat la o firmă mare.
Banii veneau, Elena lucra la școală, făcea materiale didactice.
– Tu ești totul pentru mine, – spunea Vlad. – Muncesc ca un nebun pentru tine.
După șase luni, Elena a aflat că e însărcinată.
– O să fiu tată! – a învârtit-o cu bucurie prin apartament. – E o minune! Mulțumesc!
Avea grijă de ea, o răsfăța, aducea fructe și apă minerală, angajase curier să nu care greutăți.
Dar sarcina a fost dificilă.
Greața era chinuitoare, nu avea putere.
La început, Vlad era răbdător, dar apoi s-a schimbat.
– Nu mai suport să mănânc mereu aceleași paste! – se enerva el. – Stai toată ziua acasă – de ce nu gătești ceva normal?
– Mi-a fost rău… nici nu m-am putut ridica din pat, – se scuza abia auzit Lena.
– Mereu ai o scuză…
A început să întârzie tot mai des la serviciu.
Întoarceri târzii, oboseală, iritare – au devenit obișnuință.
După nașterea fiului, pe care l-au numit Matvei, Vlad a plutit de fericire două zile.
Apoi a dispărut. Spunea că doarme la prieteni. În realitate – bea.
– Nu-s făcut pentru scutece! – striga el. – Sunt bărbat, nu bonă!
Lena tăcea. Făcea totul singură: schimba copilul, îl hrănea, spăla, călca.
Când Matvei a împlinit un an, a rămas din nou însărcinată.
Și spera naiv că acum totul se va schimba în bine.
– Glumești?! – a explodat Vlad. – Cu unul nu te descurci – te-ai gândit să mai faci încă unul?
– Dar am vrut doi copii…
– Eu am vrut, până nu te-ai transformat într-un șoricel cenușiu! Uită-te la tine!
Elena nu și-a putut stăpâni lacrimile.
– Unde a dispărut dragostea ta?
– Dragoste? Încă mai crezi în povești? – a râs el batjocoritor. – Totul trece. Mai ales răbdarea.
După nașterea fiicei, Nika, totul a devenit insuportabil.
Vlad nici nu a venit la maternitate.
– Are o delegație urgentă, – a mințit Lena asistenta.
Prietena Svetlana a ajutat-o să se întoarcă acasă.
– Soțul tău e un ticălos, – a spus ea încet. – Pleacă de la el. Cât nu e prea târziu.
Acasă a început coșmarul. Vlad bea. Banii dispăreau.
Țipa, acuza, amenința că pleacă, apoi venea cu flori și striga: “Tu ești soarele meu!”
– Ar trebui să-mi mulțumești că mă întorc, – a șuierat odată.
Lena poate că ar fi îndurat… Dar într-o zi, o fată a venit la ea.
– Sunteți Lena? – a întrebat ea în ușă. – Eu sunt Diana. Eu… aștept un copil cu Vlad.
Lumea s-a clătinat.
– Intrați, – a spus Elena, ținându-se de tocul ușii.
Diana vorbea calm.
– Ne iubim. Va fi un tată bun. Nu vreau să vă distrug viața… Dar să știți, e cu mine de mult. Nu știam că are copii.
Elena a tăcut mult. Apoi a spus:
– E al tău. Felicitări. Doar ține minte: așa cum a plecat de la mine, va pleca și de la tine.
După două zile, Vlad s-a întors.
– Ce-i prostia asta?! De ce nu merge cheia?!
– Pentru că nu mai locuiești aici, Vladislav Sergheevici. Bine ai venit în realitate.
– E casa mea! – striga el la telefon.
– Nu. Apartamentul e al meu. Iar căsnicia noastră… și ea e trecută.
A închis telefonul. Divorțul s-a făcut repede. Nu aveau nimic de împărțit.
Elena s-a angajat la o școală privată.
A dat copiii la grădiniță și școală primară.
Banii ajungeau greu, dar se descurcau.
După un an, ținea deja cursuri de literatură, participa la conferințe.
Numele ei devenise cunoscut. Era invitată.
Matvei s-a înscris la fotbal. Nika – la desen.
În viața lor au reapărut râsul și bucuria.
Într-o zi, ieșind din metrou, Elena a văzut un bărbat lângă un tomberon.
Nu l-a recunoscut imediat. Față umflată. Privire pierdută.
– Vlad?
El a ridicat încet ochii.
– Lena… Tu.
– Ce s-a întâmplat cu tine?
– Eu… pur și simplu. Viața, cred. Sau eu însumi…
S-a dovedit că Diana dispăruse după șase luni.
Copil nu a fost.
Vlad și-a pierdut locul de muncă – bea, mințea, făcea crize.
Mama lui s-a lepădat de el.
– Eu am distrus tot. Tot ce aveam. Înțelegi?
Elena se uita la el.
Și a simțit… gol. Nici ură. Nici milă.
– Cum sunt copiii? – a întrebat el după o pauză.
– Cresc. Și știi… nu-și mai amintesc de tine. Poate că e mai bine așa.
El a dat din cap tăcut și a plecat încet.
Seara, stătea pe balcon, ținându-și copiii în brațe.
Matvei povestea cu entuziasm cum a dat gol la antrenament.
Nika îi arăta bucuroasă desenul: un curcubeu viu și un iepuraș pufos.
Elena zâmbea. Totul se așeza cum trebuia.
– Mulțumesc, viață, – a șoptit ea privind orașul luminat. – Că nu m-ai lăsat să mă frâng.
