Dimineața Daria a început-o cu o banalitate: ceainicul nu s-a oprit, apa a dat în clocot și în bucătărie s-a simțit mirosul caracteristic de metal ars.
Ca și cum însăși viața s-ar fi ars în timp ce te-ai întors cu spatele.
Stătea în halat, desculță, cu o cană răcită în mână și privea pe fereastră.
Afară, ploua ca de obicei — acea ploaie moscovită care nu se oprește zile întregi.
Totul era în nuanțe reci și umede: curtea, microbuzul, soțul.
— Daria, ce, nu ai turnat apă? — a întrebat tare Anna Petrovna, intrând în bucătărie cu aerul unui inspector sanitar pe pragul barăcii.
— Avem prea mult gaz?
Cum să scapi de papiloame o dată pentru totdeauna? Metode verificate.
„Noi avem”, — a imitat Daria în gând.
— Apartamentul e al meu, iar voi sunteți aici de șase luni, ca temporari.
— Dimineața am spălat chiuveta, — a răspuns ea calm, sorbind ceai.
— Probabil nu am observat că întrerupătorul nu a funcționat.
— Bineînțeles că nu ai observat. Tu de fapt nu observi multe lucruri. Nici cum e murdară podeaua, nici că prosopul e ud. Se numește femeie, — a murmurat soacra și a deschis frigiderul, ca și cum ar fi căutat acolo nu brânza, ci defecte.
Daria nu a răspuns. Nu pentru că nu ar fi avut ce spune — pur și simplu nu mai avea putere.
Cu fraza „se numește femeie” se trezea deja de două săptămâni. Se trezea și adormea cu ea.
Anton a apărut în ușă conform programului, cu fermoarul descheiat la jachetă și cu un sandviș nedigerat în mână.
— O, ați început deja fără mine? — a zâmbit el, sărutând-o pe mamă pe obraz.
— Bună dimineața, fetelor mele.
— Aha, „fete”… — Daria a pus cana în chiuvetă.
— Știai că femeia e o ființă care nu știe să oprească ceainicul și să spele podeaua?
— Dasha, nu începe, — a cerut el.
— Așa devreme dimineața.
Anna Petrovna a dat din cap: băiatul are dreptate. Și a adăugat gaz pe foc:
— Și ea se supără când primește observații. Și noi vrem binele.
— Binele pentru cine, interesant… — a spus Daria încet, aproape pentru sine. Dar toți au auzit.
La serviciu, deja se gândea că are sindromul laptelui vărsat.
La altele, soțiile sunt ca soțiile: mama soțului pleacă — și gata, trăiesc cum vor.
Dar la ea — nu avea pe cine lăsa apartamentul. Anton a spus exact asta.
— Nu ești împotrivă, nu? Mama va sta puțin până rezolvăm renovarea în apartamentul lor. Abia o vei observa.
Au trecut șase luni. Renovarea, după cum spunea Anna Petrovna, nici măcar nu începuse. Dar Daria observa totul.
Mai ales pe Katia — sora mai mică a lui Anton, care a apărut în apartament duminică și arăta de parcă ar fi urcat în trenul greșit și ar fi ajuns greșit în cuibul familiei.
— Stau doar o săptămână, — a torcit Katia, strângând în mână un fel de geantă „de urgență”.
— Acum îmi e foarte greu. Nu mă veți da afară, nu?
Daria a tăcut.
Mai târziu, seara, în bucătărie, ea a pus o întrebare simplă:
— Mă pregăteai măcar să mă anunți?
Anton s-a uitat fix la telefon:
— Despre ce?
— Despre faptul că sora ta se mută la noi.
— Nu se mută. Doar va sta puțin. Are o situație, nu-ți poți imagina.
— Îmi imaginez. Tu mereu uiți că și eu pot avea o situație.
Anton a oftat adânc:
— Dasha, hai fără scene. E familia mea.
— Eu sunt familia ta, Anton. Eu. Nu toată ruda ta la pachet.
— E temporar. Și oricum, care e problema? Ești împotriva Katiei?
Daria a zâmbit ironic:
— Împotriva Katiei? Nu. Sunt doar împotriva faptului că toți cei cu probleme s-au așezat pe capul meu. Apartamentul e al nostru, dar tu iei deciziile cu mama ta. Și acum și cu Katia.
În acel moment, Anna Petrovna a intrat în bucătărie.
Avea expresia ca și cum ar fi trecut pe acolo, dar nu s-a putut abține.
— Deci, nu am ascultat, dar dacă aud… — a început ea, stând lângă frigider.
— Ce ton e ăsta? Noi nu suntem aici de plăcere. Katia e în dificultate.
Daria s-a întors:
— Are un iPhone nou. Înseamnă că și-a adunat problemele singură.
Soacra a explodat:
— O, deci și invidiezi?
— Eu să invidiez? Ați înnebunit? Sunt la limită. Acasă nu am unde să mă ascund de voi toți. Nu am un colț al meu. Chiar și rafturile din baie sunt ale voastre. Aerul e greu de respirat în acest apartament.
— Nu exagera, — a spus Anton încruntat. — Ești doar obosită.
— Trăiesc o viață care nu e a mea, asta e tot! — Daria a aruncat prosopul pe scaun.
— Nu sunt bonă pentru o femeie adultă și nu sunt prietenă pentru sora ta, care crede că e normal să intre în apartamentul altcuiva.
— Nimeni nu intră, — a încercat Anton să spună împăciuitor, — doar că iei totul prea personal…
— Pentru că, la naiba, pentru mine e personal! E viața mea!
În noaptea aceea a dormit pe canapea. În dormitor era Katia.
Anton a ales „să nu înrăutățească situația”.
Anna Petrovna dimineața și-a ridicat sprânceana, observând perna în sufragerie, dar a tăcut.
Daria a tăcut până seara. Apoi și-a strâns geanta. Fără patos. Fără isterie. Pur și simplu a plecat. A spus:
— Voi închiria o cameră. Trebuie să mă gândesc.
Anton a alergat după ea spre ușă.
— Dar ești nebună! Dasha, dar asta e… E prostesc! Ce încerci să obții?
— Respect, Anton. Măcar o picătură.
— Dar știi că mama se va supăra…
— Să se supere. Știi ce e supărător? Că tu nu mă alegi pe mine. Niciodată. La nimic. Niciodată.
Și ea a închis ușa după ea. Nu tare. Pur și simplu definitiv.
Au trecut șase zile.
Daria locuia într-un apartament comun pe strada Ryazanskaya — într-o cameră cu tapet decojit și un dulap care se deschidea doar după un picior bine aplicat.
Vecinii erau colorați: Boris, mereu beat, care o dată i-a adus plăcinte (nu întreba din ce), și pensionara Tamara Arkadyevna, care, din obișnuință, verifica dacă aragazul era închis la toți din apartament.
Daria nu se plângea. Această cameră, pentru opt mii și jumătate de ruble, îi oferea ceea ce conta cel mai mult — liniște.
Nimeni nu țipa, nu predica, nu arunca în față fraze de genul: „Păi tu știai pentru cine te căsătorești!”
Și cel mai important — nimeni nu îi ocupa perna.
Cu Anton nu vorbea. La început suna, scria, trimitea mesaj de rutină: „Ei bine, ce faci, întoarce-te, mamei îi e rău”.
Apoi — liniște. Apoi — fotografie în messenger: Katia stătea în bucătăria lor și zâmbea. Ticăloasă. Subtitrare: „Ei, cum ești?”
Daria a șters messengerul.
În a șaptea zi, totuși, el a venit. Stătea în ușa apartamentului comun cu flori și cu privire vinovată. Florile erau ofilite. Privirea — de asemenea.
— Serios locuiești aici? — a privit în jur, ca și cum ar căuta căpușe. — E îngrozitor aici.
— Da, dar singură — e mai bine decât confortabil în iad cu mama și sora ta, — a răspuns Daria calm. — Ce voiai?
El a oftat și s-a așezat pe singurul scaun, care a scârțâit plângăcios sub greutatea lui.
— Ascultă, Dasha. Noi… suntem în rahat.
— Inedit. Dar eu nu sunt de la MCHS. Din ce motiv?
El a tăcut. Apoi a expirat:
— Katia are datorii. Mari. Foarte mari. Mama a primit apeluri de la colectori.
Daria nu s-a mirat. Nu că ar fi știut ceva — doar simțea.
Când cineva vine să locuiască la tine fără avertisment, cu ochi de căprioară și iPhone de ultimă generație, e întotdeauna despre bani.
— Cât?
— Nu este doar creditul. Microîmprumuturi. Datorii pe card. Restanțe. Nu știu cum s-a descurcat. Sunt aproape un milion.
Daria și-a ridicat sprânceana.
— Aproape un milion? Și ce vrei? Să spun „fată sărmană” și să le dau apartamentul nostru?
Anton s-a uitat la ea.
— Trebuie să vindem apartamentul, Dasha. Până nu fac mai rău.
Tăcere.
— Repetă. Vreau să aud asta din nou. Încet.
— Zic, trebuie să vindem apartamentul, — a repetat el, uitându-se în ochii ei.
— Sau măcar să-l trecem pe numele mamei, ca să nu se bage la noi.
— Serios?
— Da.
Daria s-a ridicat. Încet, ca într-un serial prost, unde eroul tocmai a realizat că a fost trădat.
— Acest apartament l-a cumpărat bunica mea. Mi l-a lăsat în testament. Și noi doar ne-am căsătorit. Tu nu contezi aici.
— Ce începi să spui? Ai zis tu că suntem familie.
— Și tu ai zis că va sta doar câteva săptămâni. Au trecut șase luni. Katia este îndatorată, mama țipă, tu taci. Știi cine ești, Anton?
— Numai să nu începi…
— Ești o slăbiciune. Nici măcar nu poți să-i spui surorii tale „nu”. Nu mă poți proteja. Nu poți face nimic altceva decât să propui să vindem apartamentul, pentru că mămica ta „nu se descurcă”.
— Acolo amenință, înțelegi? Katia se teme. Mama nu doarme. Mă sună oamenii.
— Și pe mine nu. Pentru că știi ce voi spune.
El a tăcut. Apoi a încercat din nou:
— Suntem familie. Trebuie să ne susținem unul pe altul. Nu poți să pleci pur și simplu.
— Pot. Și știi ce altceva pot?
Ea a scos din geantă un dosar. Din el ieșeau documente.
— Cerere de divorț. Am depus-o deja. Iată o copie.
El a înghețat. Privea ca și cum i-ar fi aruncat dinamite în față.
— Ești nebună…
— Nu. Pur și simplu am realizat în sfârșit că mă respect mai mult decât pe voi toți.
Seara aceea, în comună, din nou ceai. Și plăcinte de la Boris, cu un miros suspect.
Daria a dat televizorul pe fundal, dar nu se uita.
Pe masă era pașaportul ei. Mâine — proces. Ședință preliminară.
Poate că nu este sfârșitul. Poate că totul abia începe.
Dar pentru prima dată după mult timp, Daria respira.
A trecut o lună.
Daria a închiriat un apartament cu o cameră în Vykhino.
Gri, obosit de viață, la fel ca Daria însăși.
Plăcile din bucătărie erau pline de pete, faianța din baie din vremurile lui Leonid Ilici, dar acesta era colțul ei.
Perna ei, ibricul ei de cafea, ordinea ei.
Divorțul a fost rezolvat rapid. Anton nu a mai pierdut timpul. Nici măcar nu a venit la tribunal — a trimis avocatul.
După două săptămâni, judecătorul a citit decizia. Daria nu a plâns.
Își dorea, desigur — nu din cauza lui, ci din cauza a tot.
Datorită anilor, a răbdării sale, pentru că odată chiar crezuse că el „se va schimba”.
După tribunal, ea a mers la „Ciocolaterie”, a comandat cafea și cheesecake.
Se uita pe fereastră. Oamenii mergeau treburile lor, se grăbeau, vorbeau urât la căști, țineau copiii de mână.
Viața — iată, continua. Doar că acum nu mai era umilința zilnică la cină.
Aceasta era deja o victorie.
Au trecut câteva săptămâni.
Telefonul a sunat sâmbătă dimineața, când Daria se pregătea să facă terci.
A tresărit — apelurile la opt dimineața nu aduc nimic bun.
Pe ecran: „Anna Petrovna”.
Desigur. Cine altcineva?
Nu voia să răspundă. Nu voia să audă acel ton, acea voce — de parcă ai avea din nou cincisprezece ani și ai uitat să-ți faci ordine în cameră.
Dar a răspuns. Pur și simplu din curiozitate. Aceasta a fost greșeala ei.
— Daria?
Vocea era de nerecunoscut. Frântă.
— Ce doriți?
— L-au dus pe Katia cu ambulanța…
Pauză. Daria stătea ca înfiptă în pământ.
— Are supradoză. Unele pastile. Ambulanța a spus — nu e prima dată…
Tăcere.
— Și ce am eu de-a face cu asta?
— Anton e în spital. Eu… Nu știu ce să fac… Tu ai fost ca o soră pentru ea…
Daria și-a închis ochii.
— Stop. Nu am fost niciodată sora ei. Am fost o proastă răbdătoare, cât timp voi toți v-ați șters picioarele de mine.
Anna Petrovna respira în telefon.
— Eu… știu. Am greșit. Iartă-mă. Dar acum… Acum este cu adevărat rău.
Daria a auzit în vocea ei ceva nou. Nu reproș. Nu ton de comandă.
Durere.
— Anton nu se descurcă. El… se pierde. Eu încerc, dar nu mai sunt aceea… Nu știm unde să mergem. Katia poate fi arestată dacă nu adunăm bani. Nimeni nu ne ajută…
Daria a tăcut. Apoi a spus încet:
— Și de ce mă sunați pe mine?
— Tu… ești singura persoană care a încercat vreodată să fie aproape de noi. Ne-am înșelat. Eu — mai mult decât oricine. Dar dacă nu ajuți acum…
Vocea s-a întrerupt. Lacrimi. Anna Petrovna plângea.
Doamne.
Daria s-a așezat direct pe podea. Spatele de frigider. Inima îi bătea ca și cum cineva ar bate cu tobe pe coaste.
Rănile vechi au început să sângereze din nou.
Toate umilințele, toate tachinările, fraze de genul „Ei bine, tu nu ești stăpâna la noi — doar venită de afară”…
Dar în acea voce era ceva diferit.
Milă?
Nu. Mila — este calea înapoi.
Daria a venit la spital. În camera de primire — iad. Anton stătea cu fața spartă: se vedea că nu mai doarme de mult.
Umerii căzuți, ochii sticloși. Lângă el — Anna Petrovna, ca o umbră. Fără ruj. Fără agrafe. Doar o mamă bătrână, obosită.
Katia a fost dusă la toxicologie. Nimeni nu oferea prognoze.
Daria s-a apropiat. Încet.
Anna Petrovna a sărit în picioare.
— Daria…
— Nu m-am întors. Am vrut doar să văd.
Anton a ridicat ochii:
— Nu pot… Nu știu cum să trăiesc cu tot ce s-a întâmplat…
Daria a dat din cap. Nu mai era nimic de spus.
— Tot ce ați făcut… — a început ea încet.
— Nu este doar despre Katia. Este tot ce ați făcut ani de zile. M-am șters din viața voastră pentru că altfel ar fi fost prea târziu. Nu mai am 18 ani.
Anna Petrovna a oftat:
— Am fost îngrozitori. Eu… nu știam cum altfel…
— Dar eu știam, — a întrerupt Daria.
— Știam, dar am permis. Am crezut că pentru dragoste poți suporta orice. M-am înșelat.
Anton s-a ridicat. S-a apropiat. Vocea îi tremura:
— Poate… începem de la început?
Ea s-a uitat la el.
— Acum îmi ceri ceva?
— Nu știu. O șansă?
Daria a zâmbit. Dar nu acel zâmbet care topește. Mai degrabă — cu regret.
— Nu mai cred în șanse. Cred în mine. Și aceasta — este ultima mea vizită. Sper ca Katia să se descurce. Sincer. Dar nu mă voi mai întoarce acolo. Nici în familie, nici în acest iad. Niciodată.
Ea a ieșit din spital în aerul rece.
Mașinile claxonau, oamenii se aglomerau. Undeva aproape, într-un chioșc, coceau samsa.
Daria a respirat. Încet. Adânc. Liber.
Trecutul nu se poate întoarce.
Dar nici să fii victimă — nu mai vrea.