Slavik se întorcea acasă după o tură grea.
Strada se topea sub soare: era o căldură insuportabilă, nu mai puțin de treizeci de grade.
Oamenii parcă dispăruseră — se ascundeau prin case, în pasajele subterane, sub copacii rari.
Aerul tremura, asfaltul radia căldură în tălpi.
A cotit pe poteca obișnuită pe lângă vechiul supermarket și, dintr-odată, s-a oprit.
Brusc. Nu pentru că era obosit sau a văzut pe cineva.
Nu. Ceva parcă l-a prins din interior. Un plânset.
De copil. A încremenit. Inima i-a luat-o la goană.
S-a întors — parcare. Aproape goală. Și chiar în umbră, sub un copac uscat — o mașină.
Un autoturism scump. Geamuri fumurii. Sunetul venea chiar de acolo.
S-a apropiat încet. Pașii i se simțeau grei în piept.
Geamuri aburite. Și înăuntru… da, era un copil.
Un băiețel. De vreo un an, nu mai mult.
Obrajii roșii, ochii pe jumătate închiși, buzele crăpate de sete.
Băiatul a tras brusc de ușă. Era încuiată. A înconjurat mașina — la fel peste tot.
— Cineva! AJUTOR! — a strigat el.
Nimeni nu a venit în ajutor. Atunci a văzut o piatră lângă bordură.
Un vuiet în cap: „Nu se poate. E o infracțiune.”
Dar privirea i-a căzut din nou pe copil.
Slavik a apucat piatra și a lovit geamul. Căldura arzătoare a ieșit afară.
A deschis ușa, a desfăcut centura.
A luat băiețelul în brațe — aproape că nu mai respira.
Și a fugit. Policlinica era la două străzi distanță.
Nu-și simțea picioarele, alerga. Ușile s-au deschis cu un șuierat.
— AJUTOR! — a strigat.
O asistentă s-a apropiat.
— Copilul… în mașină… căldură… el… — abia a reușit să spună tot.
Copilul a fost luat. I s-a spus: l-a adus la timp.
După cincisprezece minute, în secție a apărut o femeie.
A intrat în fugă, l-a văzut pe Slavik și — în loc de mulțumire — a izbucnit:
— Ai SPART mașina mea?!
Ești nebun?! Am LĂSAT numărul pe parbriz!
Am intrat doar pentru un minut în supermarket! Slavik nu a răspuns.
Doar tăcea și se uita la ea, de parcă încă nu putea să creadă.
Un minut? Pe o asemenea căldură?
— O să plătești pentru reparații!
Chem poliția! — a strigat ea, scoțând deja telefonul.
Când a sosit poliția, s-a întâmplat ceva foarte neașteptat….
Poliția a sosit repede.
Un ofițer — scund, solid, cu mișcări ferme. L-a ascultat pe Slavik.
Tot. De la început până la sfârșit.
Și a dat din cap. Apoi s-a întors încet spre femeie.
— Ați lăsat un copil mic într-o mașină la o temperatură de peste treizeci de grade, cu geamurile închise? — a întrebat el sec.
— V-am spus, doar pentru un minut…
— Riscați să vă pierdeți drepturile părintești, — a întrerupt-o el rece.
— Și răspundere penală pentru punerea în pericol a vieții copilului.
Femeia s-a făcut albă la față.
— Iar tu, băiete, ai reacționat bine, ai salvat viața copilului, păcat doar că are părinți atât de nerecunoscători.
Deja mă îndoiesc că a fost o întâmplare.
Avem nevoie de eroi ca tine! Slavik stătea alături. Îi tremurau încă mâinile.
Nu voia nimic — nici pedeapsă pentru ea, nici laude pentru el.
Doar a făcut ceea ce trebuia. Voi ce credeți, a procedat corect băiatul?
