Când s-a născut fiul fiicei mele, inima mi-a fost plină de bucurie.
Părea că fericirea a intrat în casa noastră.
Dar odată cu venirea copilului au apărut și grijile: fiica mea s-a întors repede la muncă — are un post important și nu-și permitea un concediu maternal lung.
Desigur, nu puteam să-l las pe nepot fără supraveghere.
Am acceptat cu drag să am grijă de el: zilnic, de la ora opt dimineața până la șase seara, eram la ei acasă — îl hrăneam, îl legănam, spălam, ieșeam la plimbare.
Tot ce face o bunică care își iubește familia.
Dar într-o zi s-a întâmplat ceva care mi-a schimbat cu totul atitudinea.
După o plimbare lungă, am intrat în bucătărie ca să iau o gustare — am luat o bucățică de brânză și un măr din frigider.
Nici n-am apucat să închid ușa frigiderului, că am auzit-o pe fiica mea spunând:
— Te rog, nu lua nimic din frigider.
Noi ne cumpărăm singuri mâncarea din banii noștri.
Nu mi-a venit să cred ce aud.
— Sunt toată ziua la tine, am grijă de copilul tău… Ce să mănânc atunci?
Răspunsul a fost rece și direct:
— Adu-ți de acasă.
Aici nu e cantină. Am rămas înmărmurită.
Atâta efort, iubire, susținere — și acesta este rezultatul.
În acel moment am simțit că nu am crescut fiica pe care mi-am dorit-o.
Mi-au trecut prin minte gânduri: unde am greșit, de ce i s-a împietrit inima?
A doua zi dimineață nu m-am dus la ea.
În schimb, la ora opt, am sunat-o și i-am spus:
— Iartă-mă, dar va trebui să-ți găsești o bonă.
Nu mai pot veni.
Nu vreau să mă simt o străină într-o casă unde odinioară domnea iubirea.
A fost șocată. A ridicat tonul, m-a mustrat.
Dar eu am luat o hotărâre fermă: nu mai vreau să fiu convenabilă.
Încă îl iubesc cu toată inima pe nepotul meu, dar nu sunt personal de serviciu.
Sunt mamă.
Sunt bunică.
Și merit respect.
