Bătrânul n-a răspuns, dar când a plecat i-a lăsat miresei și sacoșa veche de pânză pe care o ținuse toată seara lângă scaun.
**Partea a doua – Continuarea poveștii
— Radu… vino puțin până aici.
Radu s-a apropiat, iar Alexandra a băgat mâna în sacoșă.
A scos de acolo o față de masă albă, împăturită cu mare grijă.
Pe margini avea brodate manual câteva floricele delicate.
Alexandra a ținut-o o clipă în brațe, privind-o uimită.
— O recunosc.
— De unde?
A desfăcut-o parțial pe masă și, în acel moment, și-a amintit.
— A fost a bunicii mele.
Radu a rămas tăcut.
Bunica Alexandrei murise în urmă cu șapte ani.
Când Alexandra era copil, acea față de masă era scoasă din dulap numai la Paște, la Crăciun sau atunci când familia primea oaspeți de seamă.
Familie.
Bunica o întindea în camera bună, apoi o avertiza imediat:
— Alexandra, să nu te apropii cu mâinile acelea murdare!
Fetița râdea și își ștergea palmele de rochie.
Acum, Alexandra își trecea încet degetele peste aceleași broderii.
— Bunica a cusut-o cu mâna ei.
Sub fața de masă se afla o cutie mică și veche.
Alexandra a deschis-o.
Înăuntru era o verighetă.
Pentru câteva clipe, n-a îndrăznit s-o atingă.
— Nu se poate…
Radu s-a apropiat și mai mult.
— A cui este?
Alexandra cunoștea deja răspunsul.
— A bunicii.
Pe fundul sacoșei a găsit și o foaie împăturită.
Când a desfăcut-o, a recunoscut scrisul mare și tremurat al bunicului.
„Alexandra,
bunica ta m-a rugat să păstrez aceste lucruri pentru ziua în care te vei mărita.
Nu am uitat.
Să aveți grijă unul de celălalt.
Bunicul.”
Alexandra a recitit de două ori ultima propoziție, apoi s-a așezat.
— Șapte ani…
— Ce vrei să spui?
— A păstrat verigheta bunicii timp de șapte ani.
Timp și calendare.
A luat-o cu grijă între degete.
Era o verighetă simplă, fără pietre prețioase.
Dacă ar fi văzut-o într-o vitrină, nimeni n-ar fi spus că valorează o avere.
Pentru Alexandra însă era neprețuită.
Bunica ei o purtase aproape cincizeci de ani.
Radu și-a tras un scaun lângă ea.
— Acum înțeleg de ce bunicul tău a adus sacoșa.
Alexandra și-a ridicat privirea.
— Ce vrei să spui?
— Aseară am trecut pe lângă masa la care stătea el și am auzit pe cineva făcând o glumă despre sacoșă.
— Ce fel de glumă?
Radu a ezitat înainte să răspundă.
— Cineva a spus că poate v-a adus cartofi.
Alexandra s-a încruntat.
— Cine a spus asta?
— Mirela.
— Mătușa ta?
— Da.
— De ce ar fi spus așa ceva?
Radu și-a trecut mâna peste ceafă.
— Pentru că văzuse și suma pe care bunicul tău o pusese în plic.
Alexandra a încremenit.
— Ce legătură avea plicul cu sacoșa?
— Niciuna.
— Radu…
— Văzuse bancnota de o sută de lei.
Alexandra a așezat verigheta înapoi în cutiuță.
— Și ce dacă?
— A spus că suma era mică și că numai meniul lui costase mai mult.
— Bunicul a auzit-o?
Radu a întârziat cu răspunsul.
— Da.
Alexandra s-a ridicat brusc.
— Și nu mi-ai spus?
— Era nunta noastră, iar bunicul tău nu părea să vrea să provoace o ceartă.
— Asta nu înseamnă că vorbele ei nu l-au rănit.
— Știu.
— Cine mai era de față?
— Câteva persoane.
Alexandra și-a luat telefonul.
— Ce vrei să faci?
— S-o sun.
— Pe Mirela?
— Da.
Radu a prins-o ușor de mână.
— Așteaptă.
— De ce?
— Pentru că este mătușa mea și vreau să vorbesc eu cu ea.
— Despre bunicul meu?
— Despre comportamentul ei de la nunta noastră.
După câteva secunde de ezitare, Alexandra a acceptat.
— Bine.
Radu a sunat-o și a activat difuzorul.
Mirela a răspuns pe un ton vesel:
— Ia te uită, mirii!
V-ați trezit în sfârșit?
— Mătușă, vreau să te întreb ceva.
Tonul serios al lui Radu a făcut-o să tacă.
— Ce s-a întâmplat?
— Ce i-ai spus aseară bunicului Alexandrei despre plicul lui?
A urmat o pauză.
— Vai, Radu, pentru asta mă suni?
Alexandra și-a încrucișat brațele.
— Ce i-ai spus?
— Nimic important.
Am făcut doar o observație.
— Ce observație?
— Am spus că nu trebuia să dea bani din puținul lui.
Doamne, chiar trebuie să transformăm orice într-un scandal?
Alexandra s-a apropiat de telefon.
— Sunt Alexandra.
— Alexandra, dragă, să știi că n-am vorbit cu răutate.
— Știu.
— Chiar mi-a fost milă de el.
— Tocmai asta mă supără.
Mirela a tăcut.
— De ce?
— Fiindcă bunicul meu nu a venit la nuntă ca să fie compătimit.
— Dar nu l-am insultat.
— I-ai spus că meniul a costat mai mult decât banii puși de el în plic?
A urmat o nouă pauză.
— Poate că am spus ceva asemănător.
— Și ai făcut gluma despre cartofi?
— A fost doar o glumă!
— Pentru tine.
Vocea Mirelei a devenit mai rece.
— Alexandra, dacă te-ai supărat din cauza unei glume, îmi pare rău.
Dar în plic erau numai o sută de lei.
Eu doar am spus ceea ce văzuseră toți cei de la masă.
Alexandra s-a uitat la fața de masă, la cutia deschisă și la plicul alb al bunicului.
— Da, erau o sută de lei.
— Vezi?
— Dar îți cer să nu mai vorbești niciodată despre suma pusă de bunicul meu în plic.
— De ce faci o problemă atât de mare din…
— Pentru că este o chestiune care ne privește numai pe mine și pe el.
Nu îi privește pe cei de la masă, nici pe ceilalți invitați și nici pe tine.
Mirela nu a mai răspuns.
— Bunicul mi-a oferit ceva ce nu aș da în schimbul tuturor celorlalte plicuri primite ieri.
— Ce anume?
Alexandra l-a privit pe Radu.
— Nu are importanță.
Nu voia să-i dezvăluie darul.
Nu dorea să-l transforme într-o dovadă prin care să demonstreze că bunicul ei oferise, până la urmă, ceva „mai valoros”.
— Îți cer doar să nu mai faci astfel de glume despre el.
Mirela a oftat.
— Bine.
Radu a închis telefonul.
Alexandra a rămas în picioare lângă masă.
— Vreau să merg la bunicul.
— Astăzi?
— Da.
În aceeași după-amiază, cei doi au pornit spre sat.
Nea Ilie se afla în curte.
Nu mai purta costumul elegant de la nuntă, ci niște pantaloni vechi, un pulover gros și încălțăminte de lucru.
Văzându-i la poartă, și-a șters mâinile de pantaloni.
— Ce faceți voi aici?
Nu v-ați odihnit după nuntă?
Alexandra a intrat repede în curte și l-a îmbrățișat.
Bătrânul s-a dezechilibrat puțin.
— Mai încet, tată.
Ce s-a întâmplat?
— Am deschis sacoșa.
Nea Ilie a înțeles imediat.
— A…
— Bunica chiar te-a rugat să păstrezi lucrurile acelea pentru mine?
— Da.
— Când?
— Cu mult înainte să se îmbolnăvească.
Tu erai încă la liceu.
Alexandra și-a șters obrazul.
— Și nu ai uitat?
Bunicul a ridicat din umeri.
— Dacă așa mi-a spus…
— Ai purtat vreodată verigheta ei cu tine?
— Nu.
Am ținut-o într-o cutie, în dulap.
— Timp de șapte ani?
— Unde altundeva era s-o pun?
Alexandra a râs, apoi a devenit serioasă.
— Bunicule, ai auzit aseară ce spuneau despre plicul tău?
Nea Ilie a privit-o.
— Am auzit.
— Și gluma despre sacoșă?
— Și pe aceea.
— Te-ai supărat?
El a făcut un gest nepăsător cu mâna.
— De ce să mă supăr?
— Pentru că au râs de tine.
— Lasă-i să râdă.
— Au spus că ai pus numai o sută de lei.
— Păi atât am pus.
— Știu.
— Atunci nu au mințit.
Alexandra era cât pe ce să izbucnească în râs.
— Nu despre asta este vorba.
Nea Ilie s-a așezat pe banca de lângă casă.
— Alexandra, fiecare om oferă ceea ce are, tată.
Ea s-a așezat lângă el.
— Iar tu ce ai avut?
Bătrânul a privit-o ca și cum răspunsul ar fi fost evident.
— Lucrurile rămase de la bunica ta.
Apoi a zâmbit.
— Și o sută de lei.
Alexandra a râs.
— Da, și o sută de lei.
Bunicul a bătut-o ușor peste mână.
— Să folosești lucrurile acelea.
— Verigheta?
— Dacă vrei.
Dacă nu, o păstrezi.
— Dar fața de masă este veche.
— Și ce dacă?
— Mi-e teamă să nu o stric.
Nea Ilie s-a încruntat.
— Bunica ta nu a cusut-o pentru ca cineva s-o ascundă într-un dulap.
Alexandra a zâmbit.
Duminica următoare, ea și Radu și-au invitat părinții la masă.
Pentru prima oară după nuntă, Alexandra a scos fața de masă din sacoșa bunicului și a întins-o cu grijă.
În mijlocul mesei a așezat cutiuța în care se afla verigheta bunicii.
Nu a aruncat nici plicul alb pe care era scrisul strâmb al lui nea Ilie.
Nici bancnota de o sută de lei nu a cheltuit-o.
Le-a pus împreună într-un sertar.
Nu fiindcă ar fi valorat mai mult decât celelalte daruri primite la nuntă, ci pentru că veneau de la bunicul ei.
Iar el exprimase, prin câteva cuvinte simple, tot ceea ce trebuia spus:
— Fiecare oferă ceea ce are, tată.
