— Mănâncă tu singură porcăria asta, — s-a strâmbat Ghena.
Farfuria cu rasolnic fierbinte nu doar s-a răsturnat.
El a împins-o iritat de lângă el, iar zeama grasă cu arpacaș mi-a stropit direct costumul de casă din velur.
O bucată de castravete murat mi-a căzut pe claviculă, iar supa mi-a ars pielea prin material.
Unul dintre cei patru prieteni ai lui, care stăteau în bucătăria mea cu bere, a lovit nervos cu furculița marginea bolului de salată.
Nimeni nu a scos niciun cuvânt.
Ghena s-a lăsat pe spătarul scaunului, scobindu-se între dinți cu o scobitoare.
— Ei, ce-ai încremenit, Toma?
Du-te, schimbă-te și taie niște cârnați cum trebuie, băieții așteaptă gustarea.
Mereu te bagi în cale când oamenii se odihnesc.
El nu țipa.
Tocmai asta era problema: a spus-o firesc, cu o superioritate leneșă.
Acea siguranță absolută că are dreptate m-a lovit mai tare decât supa fierbinte.
Eram căsătoriți de trei ani.
În apartamentul meu spațios cu trei camere, cumpărat încă prin anii 2000, Ghena se mutase cu o singură geantă sport și cu mari pretenții de la viață.
La început fusese tăcut, observase terenul.
Apoi a început să „se instaleze”.
Aici a prins strâmb un raft, dincolo a luat pe credit un televizor mai mare.
Și, fără să-și dea seama, a decis că ștampila din pașaport îi oferea pachetul majoritar de control asupra vieții mele și asupra teritoriului meu.
Mi-am scuturat arpacașul de pe piept.
M-am întors și am mers la baie.
În timp ce spălam pata grasă cu apă rece, mă uitam în oglindă.
Am 52 de ani.
Sunt contabilă-șefă, am o fiică adultă din prima căsătorie, care locuiește în alt oraș, și o rezervă financiară destul de bună.
De ce naiba suport în casa mea acest parazit, care a decis să se joace de-a boierul patriarhal pe cheltuiala mea?
M-am schimbat în blugi, am luat cheile de la mașină și am ieșit tăcută pe hol.
— Aoleu, s-a bosumflat! — s-a auzit din bucătărie, sub hohotele prietenilor lui.
— Las-o să se aerisească, femeilor le prinde bine!
Ghena credea că m-am dus la o prietenă să-mi înghit lacrimile.
Dar eu m-am dus la magazinul de construcții.
După încuietori noi și saci de gunoi rezistenți de 120 de litri.
Fâșâitori, negri, opaci.
Soțul și-a petrecut weekendul la mama lui — a plecat sâmbătă dimineața, trântind mândru ușa, hotărât să păstreze o „pauză educativă”.
Eu am folosit acea pauză cu maximă eficiență.
Luni seara, în scară s-a auzit agitație.
Cheia scrâșnea inutil în noul butuc al încuietorii.
Apoi un pumn a lovit tapițeria metalică a ușii.
— Toma!
Ce circ e ăsta?!
Deschide! — urla soțul.
Am tras zăvorul și am deschis ușa.
M-a izbit imediat mirosul de tutun ieftin și mahmureală de ieri.
În prag stătea Ghena, iar în spatele lui se zărea Taisia Karpovna — soacra, care locuia la trei stații de noi și care, se pare, se ținuse după fiul ei ca să controleze cât de bine aveam să-mi cer scuze în fața lui.
Ghena a deschis gura ca să scoată o nouă porție de înjurături, dar cuvintele i s-au blocat în gât.
În spatele meu, sprijinindu-se leneș de tocul ușii, stătea căpitanul Smirnov.
Polițistul nostru de sector.
Trecusem pe la punctul lui de sprijin încă de la prânz și depusesem o declarație că fostul concubin are un temperament agresiv și că am nevoie de prezența poliției la predarea lucrurilor lui, pentru a evita deteriorarea bunurilor mele.
— Bună seara, — a spus Smirnov indiferent, aranjându-și tocul pistolului.
— Avem aici un litigiu civil.
Pentru evitarea contravențiilor, vă rog fără mâini.
Vă luați bunurile și eliberați casa scării.
Lângă picioarele mele se înălțau, în rânduri strânse, șase saci negri îndesați.
Ghena a clipit nedumerit.
— Ce bunuri?
Ce scară?!
Suntem căsătoriți! — a încercat să facă un pas în hol, dar Smirnov nici măcar nu s-a mișcat din loc, doar l-a privit greu, pe sub sprâncene.
— Toma, ai înnebunit? — vocea soțului i s-a spart.
— Jumătate din apartament e al meu!
Eu am făcut renovări, eu am cumpărat gresia pentru baie!
Mă duc în instanță!
M-am sprijinit de perete și am privit cu o plăcere răzbunătoare cum aroganța de vineri îi cădea de pe el.
— Du-te, Ghena.
Instanța este un loc excelent, — am răspuns calm.
— Numai că avocatul a râs mult dimineață de „renovările” tale.
Apartamentul este bun dobândit înainte de căsătorie.
Ca instanța să-l recunoască drept bun comun, trebuia să-l transformi într-un palat, crescându-i valoarea de două ori.
Iar bonurile pentru gresia ieftină pe care ai cumpărat-o cu cardul meu de credit poți să ți le bagi în buzunar.
Extrasele bancare le am la mine.
— Sunt înregistrat aici! — a scuipat el ultimul argument.
— Înregistrarea temporară a fost anulată ieri prin Gosuslugi.
Cererea de divorț a fost trimisă prin scrisoare recomandată.
Singurul lucru pe care l-ai cumpărat aici singur, din banii tăi, este peria de toaletă.
E în al treilea sac din stânga.
Poți verifica.
Atunci a intrat în scenă soacra.
Taisia Karpovna s-a strecurat în față, uitându-se dezgustată la polițistul de sector.
— Tomocika, ești întreagă la minte? — a început ea să cânte cu vocea ei mierosă caracteristică, prin care se simțea veninul.
— O să rămâi singură la bătrânețe!
Ei, s-a aprins bărbatul, cui nu i se întâmplă?
De ce să te faci de râs, să implici poliția?
Femeia trebuie să fie mai înțeleaptă, să netezească colțurile…
Cine are nevoie de tine la aproape șaizeci de ani?
M-am uitat în ochii apoși ai acestei femei, care toată viața a suportat bețiile soțului ei și și-a obișnuit fiul cu ideea că femeia este o servitoare gratuită, fără drept de cuvânt.
— Dumneavoastră aveți nevoie de el, Taisia Karpovna.
Dumneavoastră l-ați crescut așa, dumneavoastră să-l și hrăniți mai departe.
Iar eu am obosit să tot netezesc colțurile — de la asta am osteocondroză la gât.
Am împins cu piciorul cel mai apropiat sac, astfel încât a căzut pe palier, chiar lângă ghetele lui Ghena.
— Toate cele bune.
Ușa s-a trântit.
Am întors cheia de două ori în broască, iar acel clic metalic și sec mi s-a părut cea mai frumoasă muzică din lume.
Smirnov a pufnit, a mers în bucătărie să scrie hârtia privind lipsa pretențiilor, iar eu, pentru prima dată după mult timp, am simțit cât de ușor se respiră în propriul meu apartament.
Știți ce mă uimește?
Când le-am povestit această întâmplare colegelor de la serviciu, două femei de vârsta mea au început să dea din cap.
Cică nu trebuia să tai în carne vie, e înfricoșător să fii singură, iar un bărbat în casă totuși este un sprijin.
Dar eu vă spun așa: dacă îi permiți unui bărbat să-și șteargă o dată picioarele de tine, mâine va aduce în casă noroiul din toată curtea.
Nu e înfricoșător să rămâi singură la 52 de ani.
Înfricoșător este ca la 52 de ani să-ți ștergi supa de pe haine, să tai servil cârnați unor profitori obraznici și să te convingi că asta este faimoasa fericire feminină.
Și exact când crezi că povestea se termină aici… întreabă-te: ai fi făcut aceeași alegere?
Iar dacă nu — ce ai fi făcut diferit?
Nu păstra răspunsul doar pentru tine… coboară în comentarii și spune-mi răspunsul tău, le citesc pe toate.
